Praguri
Zicea că stă pe prag ca să-și tragă sufletul. Și-n timp ce și-l trăgea se uita la cer. Apoi își trăgea mâna, după ce mai înainte atinsese cu ea primele stele răsărite chiar deasupra casei noastre. Nu e chip să pui mâna pe ele, spunea, te arzi mintenaș la degete!
Și se mai uita mama și la anii tinereții ei, de pe pragul casei. Erau mai puțin fierbinți decât stelele. Ba chiar se răciseră de tot. Dar ea îi privea tot cu drag.
Apoi se uita la anii mei mici, după care în viitor, unde îi vedea mari, aproape la fel de mari ca ai săi. Și se speria un pic. Pentru că vedea acolo un alt prag, cel de sus, de care zicea tata c-o să dau cu capul într-o zi. Sau poate că vedea pragul bătrâneții ei. Și chiar al bătrâneții mele, după care... Mai era însă mult până atunci.
Mama se ridica de pe pragul casei și intra în vară. Dar încet, ca să se poată bucura pe îndelete de pragul acesteia. Dintre toate, pragul verii îi plăcea cel mai mult. Într-o dimineață, am auzit-o spunând: De ce n-oi fi luat eu pragul casei în care am crescut cu mine aici, unde am venit după taică-tău? Doar ce mă așezam pe el, și-mi trecea orice supărare.
Poate că așa ar fi trebuit să fac și eu, i-am răspuns râzând. Dar dacă făceam așa, pe ce mai ședeai dumneata acum? Ce să mai stau?, a zâmbit ea amar. Nu vezi c-am ajuns în pragul morții? Vedeam, dar mă prefăceam că nu văd.
Era sfârșitul lunii octombrie, în urmă cu douăzeci de ani. După care....
După care, nu s-a mai așezat nimeni pe pragul casei. Mai vine uneori cerul. Dar nu stă prea mult. Poate unde nu mai are cine să atingă seara stelele cu mâna.