Precursori ai tolerării creştinismului

Secolul al II-lea a fost unul relativ liniştit pentru creştini. Împăraţii romani au persecutat doar în anumite regiuni şi pentru scurte perioade de timp comunităţile creştine aflate în creştere. Au existat şi exemple, asemenea împăratului Hadrian sau Antoninus Pius, care au făcut mai mult decât să meargă pe linia trasată de rescriptul lui Traian şi ale căror manifestări împotriva creştinilor au fost aproape nule ca intensitate.

Într-o epistolă transmisă lui Minucius Fundanus, noul proconsul al Asiei, în anul 124, împăratul Hadrian (117-138) afirma următoarele: „Am primit epistola pe care mi-a scris-o strălucitul bărbat, Serenius Granianus, predecesorul tău. Socotim că chestiunea aceasta trebuie să rămână necercetată pentru ca nici oamenii să nu se tulbure şi nici să nu dea calomniatorilor prilej de a-şi manifesta răutatea. Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susţine în chip lămurit plângerea lor împotriva creştinilor, în aşa fel ca să se poată răspunde pentru ea şi înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către aceştia, dar nu numai cu simple pretenţii şi doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă ca dacă cineva ar voi să aducă vreo acuzaţie, să te informezi că aceasta este întemeiată. Deci, dacă cineva aduce vreo învinuire şi arată că unii au săvârşit ceva împotriva legilor, să dispui aşa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Dacă cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent asupra răutăţii acesteia şi caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine“ (apud Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, IV, IX, 1-3, în: „PSB“, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 152-153). Observăm că rescriptul lui Hadrian urmează practic linia trasată de cel al predecesorului său, împăratul Traian (98-117). Se precizează aici să fie acordată maximă atenţie calomniatorilor şi răzbunătorilor care se puteau folosi de persecuţia creştină pentru a se răzbuna pe adversarii lor. Însă ceea ce nu remarcăm aici este pedepsirea creştinilor pentru simplul fapt că sunt astfel. Aici este diferenţa esenţială faţă de rescriptul împăratului Traian. Creştinii puteau fi acuzaţi numai în cazul în care comiseseră anumite delicte grave împotriva legii. Plângerea împotriva creştinilor trebuia „susţinută în chip lămurit“, adică acuzatorii erau nevoiţi să aducă dovezi împotriva acestora cum că încalcă legea din anumite puncte de vedere. Delictele urmau să fie pedepsite, dar Hadrian nu mai spune nimic despre uciderea sau torturarea creştinilor pentru simplul motiv că aceştia au aderat la această credinţă. De asemenea, Hadrian îi cere proconsulului Fundanus să îi pedepsească cu asprime pe calomniatori. Astfel, creştinii puteau, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp, să răsufle uşuraţi şi să trăiască ceva mai liniştiţi. Domnia lui Hadrian a fost una dintre cele mai calme ale unui împărat roman. Hadrian, care poseda o cultură bogată influenţată profund de elenism, era un om înţelept şi aşezat care, în ciuda anumitor excese şi patimi de care romanii nu erau deloc străini pe vremea respectivă, a dat dovadă de mult spirit practic. În vremea sa, de exemplu, s-a instaurat o lungă perioadă de pace (pax romana), iar imperiul a fost consolidat şi din punct de vedere politic, nu doar social, prin reformele potrivite ale acestui împărat.

Antoninus Pius - un împărat cu adevărat pios

Despre Antoninus Pius şi mai ales despre fiul său, Marcus Aurelius, s-a scris destul de mult. Se ştie despre Antoninus că era un împărat credincios cultului păgân, poate chiar puţin bigot şi rigid, dar care a fost deschis din anumite puncte de vedere faţă de credinţa creştină. El merge chiar mai departe decât Hadrian în bunăvoinţa sa faţă de creştini. Într-un aşa-numit rescript (în fapt tot o epistolă) adresată conducătorilor romani din Asia, el precizează următoarele: „Ştiu că zeii vor fi plini de grijă ca să nu lase pe nişte astfel de oameni să rămână ascunşi. Căci tocmai pe aceia ar trebui să-i pedepsească mai mult, care nu vor să se închine lor. Pe unii ca aceia voi îi acuzaţi de tulburare şi-i învinuiţi ca atei, din cauza părerii pe care ei o au despre zei, aducându-le şi alte acuzaţii, pe care însă nu le putem dovedi (s.n.). Se pare totuşi că acelora le este folositor să creadă că mor din cauza învinuirilor pe care voi li le aduceţi. Şi în felul acesta ei vă înving pe voi, punându-şi mai degrabă la dispoziţia lor sufletele lor, decât să se lase convinşi că săvârşesc cele ce pretindeţi voi“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Antoninus Pius este primul împărat roman care pune sub semnul întrebării partea religioasă a condamnării creştinilor. El este ferm convins că zeii păgâni îi pedepsesc pe cei care nu se închină lor, dar, de vreme ce creştinii nu fac acest lucru şi totuşi nu sunt pedepsiţi, atunci înseamnă că ei posedă o credinţă. Cum este această credinţă şi cum stau alte aspecte care teoretic îi „acuzau“ pe creştini, Antoninus Pius se vede nevoit să recunoască că nu se ştie. Romanii acţionau orbeşte, fără o cercetare amănunţită. Ei îi considerau pe creştini ca fiind atei, deoarece aceştia nu se închinau la zei, dar nu îşi puneau problema să afle ce Dumnezeu cinstesc ei de fapt. Aşadar, împăratul Antoninus este efectiv impresionat de faptul că creştinii aleg mai degrabă moartea decât să se lepede de convingerile lor, lucru care îi transformă în veritabili... biruitori! Mărturia aceasta este, efectiv, incredibilă. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iată ce ni se spune în continuare: „În ceea ce priveşte cutremurele care s-au întâmplat şi care se întâmplă, nu se cuvine să vă arătaţi plini de mânie, atunci când ele au loc, dacă comparaţi cele ale voastre cu cele ale acelora, deoarece aceia sunt mai plini de îndrăzneală decât voi faţă de Dumnezeu. Voi, în vremea aceea, păreţi că neglijaţi cu desăvârşire pe zeii voştri şi neglijaţi cu totul templele, rămânând străini de orice legături cu Dumnezeul cel nemuritor. Din acest motiv vă arătaţi plini de invidie faţă de cei ce şi-au păstrat legătura lor cu dumnezeirea şi-i persecutaţi până la moarte“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Creştinii sunt puşi practic deasupra păgânilor în acest rescript, deşi redarea lui corectă şi completă de către Eusebiu este una discutabilă. Acest pasaj pare interpolat aici, deoarece este aproape imposibil ca Antoninus Pius să fi rostit aceste vorbe, chiar şi mişcat de simpatia sa faţă de creştini. Era cu neputinţă ca un împărat roman să ajungă la această concluzie fără să fie cel puţin tentat să devină creştin. Concluzia, însă, pare veridică şi este următoarea: „Iar dacă cineva ar vrea să aducă împotriva unui creştin acuzaţia că este creştin, cel ce este astfel acuzat să fie absolvit de crima care i se impută, chiar dacă s-ar dovedi că este creştin; iar acela care porneşte acţiunea împotriva lui să fie vinovat judecăţii“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., pp. 156-157). Aşadar, se interzicea formal persecutarea creştinilor doar pentru că sunt creştini, o idee prezentă incipient şi în rescriptul lui Hadrian. În materialul următor vom analiza cum a decurs relaţia dintre conducătorii romani şi creştini şi în restul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea.