Preoţi timişoreni luptători în Revoluţia din Decembrie 1989

În 15 decembrie 1989, în Piaţa Maria din Timişoara s-a aprins scânteia care a scos în stradă milioane de oameni, tineri şi vârstnici, femei şi copii, muncitori şi intelectuali, studenţi şi elevi şi slujitori ai Bisericii, şi care a dus nu numai la căderea unui dictator, ci şi a întregului sistem comunist ateu, adus de tancurile Armatei Roşii.

După o jumătate de secol, în care istoria a încetat să mai existe, când totul părea intrat într-un proces de putrefacţie fără sfârşit, în care, rând pe rând, toate valorile s-au descompus, demnitatea, onoarea, adevărul, frumosul, libertatea, dragostea şi mai ales credinţa, toată suflarea românească dornică de descătuşare, de o viaţă mai bună, s-a opus pe faţă forţelor de represiune dotate ca de război: cu scuturi, bastoane şi grenade de apărare, cu arme automate, tancuri, elicoptere şi tunuri de apă. Coloanele de manifestanţi, din toată ţara au cerut plecarea dictatorului, au cerut schimbări, care să permită afirmarea capacităţii de creaţie a poporului nostru în economie, în tehnică, în ştiinţă, în cultură, au cerut condiţii pentru demnitatea umană. Li s-a răspuns cu gloanţe. Au căzut jertfe, au fost traumatizaţi milioane de oameni (cf. "Scânteia poporului", sâmbătă, 23 decembrie 1989, p. 1). După zeci de ani de teroare comunistă, de teamă, suferinţă, privaţiuni, persecuţii de decimare a elitei intelectuale în lagăre, închisori, la canal şi în alte locuri de tortură, românii s-au trezit "din somnul cel de moarte", şi-au adus aminte că sunt creştini şi cu un curaj de-a dreptul mucenicesc au ieşit în stradă formând coloane de mii şi zeci de mii de manifestanţi care strigau: "Dumnezeu este cu noi", "Noi suntem creştini", "Jos tiranul", "Jos comunismul", "Fără violenţă", "Armata e cu noi", "Libertate", "Biserica, armata şi poporul", "Vrem pâine", "Jos cartela", "Vrem conducător creştin", "Biserica este cu noi". Din când în când, demonstraţiile erau întrerupte şi cineva începea "Tatăl nostru" sau "Crezul", oamenii se descopereau, îngenuncheau, se rugau pentru izbândă şi pentru odihna sufletelor martirilor, aprindeau lumânări şi apoi porneau hotărâţi mai departe. Clopotele bisericilor răsunau peste tot, preoţii mai curajoşi s-au alăturat manifestanţilor şi, pe lângă rugăciunile amintite, au început să oficieze slujbe de pomenire pentru cei căzuţi.

Curajul preotului Ioan Mura

Primul preot care a avut curajul de a se alătura manifestanţilor timişoreni a fost Ioan Mura, de la Parohia Călacea de lângă Timişoara. Impresionat de ceea ce se întâmpla în faţa casei parohiale reformate din Piaţa Maria, preotul Mura şi-a făcut simţită prezenţa acolo încă în ziua de 15 decembrie 1989, în zilele următoare fiind mereu în rândul revoluţionarilor din oraşul de pe Bega. "Miercuri dimineaţa, 20 decembrie, în jurul orei 9:00, am revenit la Timişoara - mărturiseşte preotul revoluţionar -, lăsasem acasă trei copii minori, soţia (...), dar nu mai puteam. Conştiinţa era cea care îmi dicta. Ea era cea care mă judeca şi îmi spunea că atâţia ani nu am făcut aproape nimic pentru descătuşarea poporului meu şi a mea însămi. Peste tot erau miliţieni, securişti şi soldaţi înarmaţi, mai ales în jurul catedralei şi în Piaţa Operei" (cf. art. Zile de neuitat în "Învierea", Timişoara, anul III, 94 ş66ţ, 15 decembrie 1992, p. 4). Fotografia preotului Ioan Mura în fruntea coloanei de manifestanţi, cu tricolorul în mână, a fost publicată de Costel Balint în vol. 1989, Timişoara în decembrie, Editura Pelican, Timişoara, 1992.

Curajosul preot s-a alăturat coloanei de manifestanţi formată din angajaţii întreprinderilor Solventul, Electromotor şi Elba, pornită de la gară spre Piaţa Operei. La Podul Iosefin, alte mii de timişoreni au sporit rândurile revoluţionarilor, prima oprire a protestatarilor făcându-se în faţa Catedralei mitropolitane, unde au îngenuncheat cu toţii şi au rostit rugăciunea "Tatăl nostru". Peste câteva ceasuri, preotul Mura s-a întâlnit, între actualul Consiliu Judeţean şi Operă, cu preotul Sorin Raţiu de la Parohia Timişoara "Sfântul Ilie" - Fabric şi cu preotul profesor Nicolae Neaga, care i-a mărturisit: "În sfârşit am ajuns şi eu să trăiesc acest moment de libertate". În jurul orei 15:00, acelaşi preot a urcat în celebrul balcon al Operei din Timişoara, aşa cum se va întâmpla de altfel şi în zilele de 21-22 decembrie.

Tot în ziua de 20 decembrie, pe la ora 13:00, o coloană de manifestanţi ce venea dinspre Clinica Odobescu şi Calea Şagului a oprit în faţa Bisericii parohiale Timişoara-Iosefin, toţi participanţii au îngenuncheat în faţa lăcaşului de cult şi preotul Ioan Olariu, însoţit de diaconul Nicolae Izbaşa, a rostit împreună cu ei rugăciunea "Tatăl nostru", în timp ce preotul Ioan Tămaş şi paraclisierul Dumitru Bezman trăgeau clopotele (şi la bisericile parohiale din Mehala şi Fratelia au fost trase clopotele). Aceiaşi preoţi au ţinut deschisă biserica toată noaptea şi au împărţit lumânări revoluţionarilor. Preotul Stelian Borza de la Parohia timişoreană Mehala s-a alăturat manifestanţilor timişoreni din Piaţa Operei în ziua de 21 decembrie, pe la ora 15:30, şi a rostit împreună cu toţi rugăciunea "Tatăl nostru", după care a urcat în cunoscutul balcon şi apoi a rămas în piaţă până în jurul orei 23:30.

Minunea din Piaţa Operei

În 22 decembrie, preotul Borza a revenit în piaţă, îmbrăcat în reverendă, la ora 11:00 a urcat din nou în balcon, la ora 11:40 i s-a oferit posibilitatea de a se adresa manifestanţilor, iar la ora 12:00 a rostit cu toţi cei prezenţi rugăciunea "Tatăl nostru", mulţimea îngenunchind cu faţa spre Catedrala mitropolitană. Peste jumătate de oră, acelaşi preot a anunţat din balcon fuga familiei Ceauşescu, a fost rostită iarăşi rugăciunea domnească şi mulţimea a strigat: "Există Dumnezeu" şi "Dumnezeu este cu noi". În continuare, s-a ocupat de intercalarea în programul manifestaţiei a altor rugăciuni, pricesne şi colinde, împreună cu solista Lia Lungu, rămânând în incinta Operei până în dimineaţa zilei de 23 decembrie. Potrivit mărturiei preoţilor Mura şi Borza, vineri, 22 decembrie, înainte de prânz, în Piaţa Operei au venit preoţii timişoreni Eugen Iancu, Ioan Culda şi Octavian Cotoc, acesta din urmă însoţit de două călugăriţe, ţinând în mâini prapori luaţi din catedrală, alţi preoţi cântând la Parastasul oficiat întru pomenirea eroilor martiri.

O pilduitoare atitudine de curaj au oferit preoţii Ilie Dumitru de la Parohia Becicherecu Mic şi Radu Reja de la Parohia Biled, care au venit în Piaţa Operei îmbrăcaţi în reverendă, însoţiţi de foarte mulţi credincioşi cu prapori, tot în dimineaţa zilei de 22 decembrie, preotul Dumitru urcând în balconul lăcaşului de cultură.

Rememorând faptele curajoase săvârşite de preoţii ortodocşi români din Timişoara şi împrejurimi în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989, se cuvine a menţiona că "revolta populară care a răsturnat regimul totalitar din ţara noastră s-a desfăşurat aproape în întregime în jurul catedralei: aici au venit să se roage revoluţionarii, să ia lumânări, pe care le-au ţinut în mâini când proclamau dreptul la libertate şi au cerut să se tragă clopotele, aici au intrat să-şi salveze viaţa când focul ucigător al armelor s-a dezlănţuit împotriva manifestanţilor" (ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Moment comemorativ, în "Învierea", Timişoara, anul II, nr. 19 ş37ţ, 1 octombrie 1991, p. 1).

"Părinte, un tânăr a fost împuşcat în cap!"

Un martor ocular al acelor momente istorice, preotul Eugen Bendariu, pe atunci diacon catedral, relatează că duminică, 17 decembrie, grupul de tineri se adunase în jurul Catedralei mitropolitane fără a deranja însă Sfânta Liturghie. După masă, când a venit pentru slujba Vecerniei, tinerii ocupau deja treptele şi platoul din faţa lăcaşului de cult strigând: "Jos Ceauşescu" ş.a. Potrivit mărturiei preotului Victor Miţiga şi a diaconului Eugen Bendariu, în seara de 18 decembrie, ora 16:30, în catedrală erau foarte puţini credincioşi. Preotul Victor Miţiga şi diaconul Eugen Bendariu au început slujba Vecerniei către ora 16:45, dar au fost nevoiţi să o întrerupă, după aproximativ 10 minute, când s-a auzit o puternică rafală de armă automată. La numai câteva secunde după aceasta, mai mulţi tineri au intrat speriaţi înăuntru, spunând că s-a tras asupra lor. Îndreptându-se spre ieşirea din biserică, diaconul Eugen Bendariu a fost întâmpinat de un tânăr, care i-a spus: "Părinte, un tânăr a fost împuşcat în cap!". Văzându-l pe tânăr plin de sânge, a adus o trusă medicală de la administraţia catedralei, o doctoriţă stagiară de la Caransebeş l-a bandajat şi cineva a chemat Salvarea. Din păcate, tânărul Sorin Leia a murit chiar în lăcaşul de cult.

Tinerii refugiaţi în catedrală nu au mai avut curajul să iasă pe uşile pronaosului (către Piaţa Operei), aşa că preotul şi diaconul au deschis uşa din dreapta, spre staţia de tramvai, şi toţi au părăsit biserica. În dimineaţa următoare, acelaşi diacon a venit la slujba de dimineaţă şi în partea dreaptă a catedralei a văzut un soldat care păzea trupul neînsufleţit al unei persoane.

În zilele Revoluţiei din 1989, Catedrala mitropolitană a fost "una din zonele fierbinţi ale oraşului asediat de forţele represive", dar şi "loc de speranţă şi altar de jertfă pentru timişoreni" (prof. Dumitru Tomoni, Catedrala din Timişoara, simbol al Revoluţiei din Decembrie 1989 în "Învierea", Timişoara, an. XX, nr. 3 ş453ţ, 1 februarie 2009, p. 3). Spre pildă, luni, 18 decembrie, după ora 15:00, treptele catedralei erau pline de tineri cu lumânări aprinse, care au început să strige lozinci anticeauşiste. Informată de Ioan Coman despre acest protest, Elena Ceauşescu, într-o evidentă criză de nebunie, va da un ordin aberant: "Trageţi cu tunul în catedrală, să terminaţi odată cu ea" (Procesul de la Timişoara, vol. III, ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Timişoara, Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 1352; apud Dumitru Tomoni, Decembrie 1989 în Timişoara. De la revoltă populară la Revoluţie, în vol. Memorial 1989, 1(4)/2009, Timişoara, p. 59).

În aceste zile comemorăm pe toţi eroii martiri a căror jertfă "nu se poate explica decât prin credinţa creştină a poporului nostru" (preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Jertfa tinerilor de acum doi ani, Învierea, Timişoara, anul II, nr. 24 (42), 15 decembrie 1991, pp. 1-2) şi îndreptăm un gând de recunoştinţă şi spre preoţii timişoreni care, cu preţul pierderii vieţii, au luptat împotriva dictaturii comuniste atee şi pentru revenirea la o viaţă creştină autentică în ţara noastră.