Preotul Constantin Sârbu - apostol al marelui oraş

Bucureştiul interbelic era un oraş care se dezvolta frenetic, dar în acelaşi timp monstruos. Din toate părţile României Mari, valuri de oameni se adunau în locul mult lăudat, unde sperau să trăiască mai bine. Mulţi eşuau în mizerele mahalale muncitoreşti, unde lucrurile erau departe de strălucirea bulevardelor elegante din centru. Însă şi aici erau oameni care trebuiau să primească hrană duhovnicească. Printre cei mai devotaţi slujitori ai oamenilor simpli din Bucureşti s-a numărat părintele Constantin Sârbu.

Pe 10 ianuarie 1905, la Cavadineşti, fostul judeţ Covurlui, vedea lumina zilei viitorul preot Constantin Sârbu. De timpuriu, acesta nu a avut parte de părinţii care i-au dat viaţă, fiind crescut de bunicii săi după tată, oameni săraci care-şi câştigau pâinea muncind cu ziua pe la persoane mai avute. Fără îndoială, şi viitorul preot, de la o anumită vârstă, a început să-şi ajute bunicii la diversele munci, Constantin Sârbu cunoscând prin urmare de mic ce înseamnă să fii în nevoie şi să fii obligat să munceşti din greu pe bani puţini. Inteligenţa, hărnicia şi tenacitatea au fost calităţile care l-au ajutat pe tânărul Constantin să-şi depăşească condiţia modestă. A reuşit să fie admis al treilea la Seminarul Teologic din Galaţi. Pentru a „economisi“ puţinii bani pe care-i câştiga muncind în diferite locuri, studiază extrem de serios, realizând performanţa să finalizeze cursul superior al seminarului în numai doi ani, promovând câte două clase într-un an. Formarea unui profil misionar În anul 1925 se înscria la Facultatea de Teologie din Bucureşti, urmând în paralel şi Conservatorul de Muzică. Ca student şi, după absolvirea facultăţii, în calitatea de cântăreţ bisericesc, timp de nouă ani, părintele Sârbu ia pulsul spiritual al Bucureştiului, activând cu deosebită hărnicie în diferite parohii din Capitală, organizând coruri, editând reviste, coordonând diverse acţiuni ale Asociaţiei Misionare „Patriarhul Miron“. În această perioadă el îşi definitivează stilul misionar, un stil bazat pe apropierea caldă faţă de credincios, pe antrenarea acestuia în diverse activităţi cultural-misionare ale Bisericii, unind pe cleric şi turma sa sub semnul cântecului. Cum vocaţia lui Constantin Sârbu era preoţia, în anul 1934 el renunţă o vreme la tentaţiile marelui oraş şi pleacă în Episcopia Huşilor, unde este hirotonit preot, pe seama Catedralei episcopale. În scurt timp devine director şi profesor la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Huşi, pe care o reorganizează şi îi dă un nou local, ajută la înfiinţarea „Frăţiei Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel“ şi sprijină crearea unui comitet de iniţiativă pentru ridicarea unui azil pentru bătrâni şi copii orfani, comitet al cărui suflet a fost însuşi părintele Sârbu. Clădirea proiectată s-a construit în scurt timp, reuşita dovedind capacitatea părintelui de a mobiliza autorităţi, organizaţii sau oameni simpli în vederea realizării unei acţiuni nobile. În 1938, soţia părintelui Constantin Sârbu a fost încadrată profesoară la Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti. Din acest motiv, părintele a cerut transferul în Bucureşti, primind în grijă o parohie nou înfiinţată (Parcul Călăraşi, în zona Bariera Vergului), fără biserică şi casă parohială, într-un cartier sărac muncitoresc. O parohie model la margine de Bucureşti După experienţa formatoare de la Huşi, Constantin Sârbu revenea în Bucureşti ca preot deplin format, cu experienţă în organizarea vieţii unei parohii şi cu un entuziasm neştirbit. Prima lui grijă a fost să găsească un spaţiu în care să slujească Sf. Liturghie. Un om cu suflet mare, doctorul Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor Regina Elena, îi permite să improvizeze o capelă la subsolul uneia dintre clădirile spitalului. Aici părintele Sârbu slujeşte până la ridicarea Bisericii „Sfinţii Constantin şi Elena“, situată în actuala Piaţă a Muncii, la intersecţia Şoselei Mihai Bravu cu Bulevardul Basarabi. Evident, parohia trebuia să aibă o biserică a sa, mai devreme sau mai târziu. Constantin Sârbu a înţeles însă că o parohie nu se reduce numai la clădirea bisericii, ci înseamnă mult mai mult: preot şi credincioşi uniţi în cadrul unei „organizări ideal creştine“. Comuniunea de dragoste dintre părintele Sârbu şi enoriaşii săi se stabilise demult, din vremile petrecute împreună în paraclisul de la spital. Era însă timpul ca toţi, deopotrivă, să acţioneze ca „Parcul Călăraşi“ să devină o „parohie model“. Ce înţelegea părintele prin aceasta? O parohie care să aibă cantină pentru săraci, „cu sală de evanghelizare şi proiecţiuni biblice, unde să se înveţe credinţa, cu orfelinat pentru copii, unde copiii să crească cu dragoste creştinească şi în Duhul Bisericii şi Patriei“. Totul era încununat de proiectul unei biserici monumentale, măreaţă nu din moft, ci adaptată noilor realităţi demografice ale Capitalei. Conducătorul Statului, ctitor al bisericii din Vergului Credincioşii din parohie, în frunte cu preotul lor, au muncit din greu ca să ducă la bun sfârşit cele proiectate. Începuse însă războiul, totul era mai scump, iar cele proiectate erau cu mult peste posibilităţile unor simpli muncitori. De aceea, părintele Sârbu se adresează mareşalului Ion Antonescu, care copilărise în Vergu, invitându-l să devină ctitor al bisericii. Sensibil la tot ce putea constitui un model de urmat pentru societatea românească şi convins de valoarea proiectului preotului Sârbu, Ion Antonescu acceptă propunerea. În mai puţin de un an de zile de la punerea pietrei de temelie (28 iulie 1943), subsolul multifuncţional era finalizat şi se ajunsese la nivelul cupolei, estimându-se că biserica urma să fie terminată în luna noiembrie a anului 1944. Oameni şi zidiri la început de ev comunist Evenimentele de după 23 august au făcut ca biserica din Vergului să nu mai constituie o prioritate pentru autorităţi. Părintele Sârbu a trebuit să găsească noi soluţii de finanţare. Unul dintre cele mai frumoase proiecte a fost organizarea unui cor parohial din 80 de persoane, în jurul căruia au fost organizate evenimente de răsunet la care au luat parte numeroase personalităţi bucureştene apropiate de valorile credinţei. În subsolul bisericii, numit „biserica culturii“, cuvântul se îmbina cu muzica, credinţa cu cultura, oamenii simpli cu elitele intelectuale, într-un demers tot mai necesar în condiţiile ameninţării comuniste din ce în ce mai evidente. Banii obţinuţi sub diferite forme nu au ajuns însă cu prioritate în zidurile bisericii, ci, sub formă de ajutoare, la oamenii loviţi de secetă în Moldova. În cele din urmă, a fost sfinţită şi biserica, pe 17 aprilie 1949, ca o încununare al unui uriaş efort colectiv, la rându-i sfinţitor. În scurt timp s-au adăugat acesteia şi cantina socială şi biblioteca religioasă. Preot printre condamnaţi Evident, puterea atee nu putea accepta acest misionarism creştin într-un cartier muncitoresc care ar fi trebuit să fie fieful comunismului, iar nu al comuniunii. În cele din urmă, în ianuarie 1954, părintele Sârbu a fost arestat şi interogat pe marginea unor chestiuni fantaste, principala vină fiind solicitarea de sprijin pentru construirea bisericii adresată mareşalului Antonescu. Pentru a fi condamnat „legal“, a fost inclus în lotul unei aşa-zise mişcări de rezistenţă, „Salvatorii Neamului“, dându-i-se opt ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A trecut prin penitenciarele de la Jilava, Gherla, Dej şi prin coloniile de muncă de la Poarta Albă şi Salcia. Sunt mărturii care arată că părintele Sârbu a fost torturat în închisoare, iar regimul dur din gulagul românesc l-a făcut să devină grav bolnav, el nerevenindu-şi pe deplin niciodată după arestare. A fost eliberat din lagăr în decembrie 1961, dar doar pentru a merge cu domiciliu obligatoriu în comuna Viişoara din judeţul Ialomiţa. Aici devine preotul unei comunităţi de foşti condamnaţi politic. Cei care şi-au aşternut pe hârtie amintirile evocă un părinte Sârbu care „se mişca încet, hieratic, …, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic“, şi care vorbea „cu o dragoste şi convingere interioară atât de puternică, încât, fără să vrei, te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual“. Vocaţia nu se uită niciodată În cele din urmă, Constantin Sârbu a revenit în Bucureşti. Legenda spune că s-a prezentat în faţa patriarhului Justinian, cerând să slujească în cea mai săracă biserică din Bucureşti. „Ştiu eu, a zis patriarhul, că orice biserică ţi-oi da eu ţie, tu faci din ea o grădină.“ O grădină a făcut părintele din vechea şi părăginita Biserică a Sapienţei. Nici aici nu a fost lăsat de autorităţi să lucreze în linişte, fiind permanent şicanat. În cele din urmă, epuizat la trup dar cu aceeaşi tărie în suflet, părintele Sârbu a trecut la cele veşnice pe 23 octombrie 1975. În urma sa au rămas două biserici şi o mulţime de poveşti, mereu reamintite, despre acest adevărat apostol al Bucureştilor.