Preotul şi profesorul dăruit şi truditor întru slujirea Stăpânului Preaiubit
În anii '80 ai veacului trecut Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ avea o faimă binemeritată. Vorbim despre o şcoală unde se învăţa carte, cu reguli stricte şi bogată tradiţie. După mulţi ani de peregrinări prin locuri aglomerate şi neprimitoare, tânjesc mereu după atmosfera nemţeană şi după unii oameni întâlniţi acolo...
De aceea, iară şi iară, gândul slobod fuge către ţinuturile Neamţului, unde se află şi vestita şcoală de preoţi, atunci singura din Moldova, până departe, la Cluj ori Buzău.
Printre slujitorii acestei instituţii pe care i-am întâlnit înainte de a fi devenit seminarist a fost părintele profesor Constantin Cojocaru, cunoscut la Rădăşeni (unde-şi începuse misia preoţească) şi-n tot ţinutul Fălticenilor. Nu ştiu cine-mi vorbise mai întâi despre el: părintele proinprotoiereu Gheorghe Baltag, preotul Modest Antonovici, profesorul Gheorghe Turcu sau familia profesorului Constantin Balan. Oricum, erau destui cei care-l aminteau în discuţiile purtate cu diferite prilejuri.
Odată cu intrarea mea la seminar, l-am cunoscut îndeaproape pe dăruitul şi adeseori minunatul profesor, părintele Constantin Cojocaru. Preda mai multe discipline şi era întotdeauna pregătit să vorbească despre subiecte variate. Avea, cu siguranţă, vocaţie sau, cum se spune, stofă de profesor.
Cunoştea teologie, istorie, literatură, limba latină şi multe altele. Îmi amintesc cât de uşor făcea conexiuni între persoane, ani, evenimente şi locuri diferite ale lumii creştine. Îi era foarte simplu pentru că avea cunoştinţe temeinice şi minte ordonată. Venea întotdeauna cu fişe extrase din lucrări felurite, semn că se pregătea cu atenţie pentru temele aflate în programa şcolară.
Vorbea răspicat, clar şi relua ideile când era nevoie. În momentele de bună dispoziţie ascultarea elevilor se derula
într-un ritm nemaipomenit, dorea să-i ajute pe discipoli, să pună în lumină bruma de cunoştinţe acumulată. Când zilele nu erau tocmai senine, profesorul devenea aspru, şi uneori cuvintele mustrau şi loveau, mai ales pentru cei care aveau o sensibilitate evidentă.
În orice caz, profesorul stăpânea arta pedagogică, şi de cele mai multe ori mesajul era receptat cu mare uşurinţă de o mare parte a tinerilor învăţăcei.
Avea, cum este şi firesc, subiecte predilecte, persoane şi evenimente ale istoriei care-i erau foarte familiare, ori versuri din Eminescu, Labiş, Coşbuc, Topârceanu, Minulescu, Macedonski ş.a., pe care le recita în zilele bune, din memorie, ca şi cum le-ar fi citit atunci din paginile cărţilor.
Totdeauna era serios, documentat şi acribios, ostenindu-se mult pentru a fi la înălţime, ceea ce m-a făcut să afirm de mai multe ori că părintele Cojocaru, deşi preda la seminarul de la Mănăstirea Neamţ, avea prestaţia unui profesor universitar.
În decursul anilor, părintele Cojocaru a cercetat documente şi pagini de manuscrise, a adunat date găsite în numeroase lucrări şi a întocmit studii de certă valoare ştiinţifică, publicate în cărţi şi reviste de specialitate. Păcat că locuinţa i-a fost departe de Academia Română şi de marile biblioteci şi arhive ale ţării!
Dincolo de această distanţă fizică faţă de marile oraşe şi centre academice, în alt fel, profesorul a rezonat în chip fericit cu importante personalităţi eclesiale şi culturale, transformându-şi casa în bibliotecă şi loc de întâlnire, unde oamenii au înţeles cuvintele vieţii veşnice, dar au găsit şi lumina înţelepciunii dobândite printr-o stăruitoare şi îndelungată osteneală.
Ce-am învăţat eu de la părintele Constantin Cojocaru? Un fel aparte de slujire a Preoţiei Mântuitorului Hristos. O atenţie pentru oameni, amintirea aniversărilor şi evenimentelor, grijă pentru misiunea pastorală, ordinea din biserică, mai ales din Sfântul Altar şi Proscomidiar, dorinţa de a-i aduna pe cât mai mulţi în jurul Bisericii şi al bisericii, iubirea pentru cântare, măiestria cuvintelor rostite de la amvon şi catedră, dorinţa cercetării arhivelor, dorul după trăiri mai înalte decât măsurile noastre omeneşti...
Am remarcat, de asemenea, atenţia specială acordată Mănăstirii Slatina, în preajma căreia s-a născut, la sărbătoarea când „Izvorul vieţii în mormânt se pune şi scară către cer mormântul se face“, la 15 august 1942.
Biserica Moldovei în timpul domniilor lui Alexandru Lăpuşneanu, egumeni, vlădici şi mulţi părinţi cuvioşi din felurite vremuri s-au aflat în atenţia preocupărilor unui cleric îndrăgostit de istorie, care nu şi-a uitat obârşia. Din preafrumoasa Slatină, vechea aşezare a Drăcenilor, părintele Cojocaru a împrumutat, cât a putut, din paradisiacul topos păzit de îngerii voievodalei chinovii, din neastâmpărul şi limpezimea Suhăi, din frumuseţea tradiţiilor, obiceiurilor şi a credinţei nestrămutate a sătenilor, din cântarea buciumelor la vremea înseratului şi din bocetul mamelor care-şi aşteptau bărbaţii plecaţi în război. Nu întâmplător, pe acelaşi drum de la poalele munţilor Stânişoarei au trecut mari scriitori către Văleni, Doi Meri şi Crucea Talienilor, coborând la Sabasa, Fărcaşa până la Tarcău.
Tot din locurile natale a împrumutat şi semeţia specifică muntenilor, bună până la o anumită gradaţie, mai ales în lumea aceasta în care ne trăim efemeritatea.
Petrecând copilăria şi tinereţile la umbra zidurilor Mănăstirii Slatina, copilul şi apoi ucenicul întru ale teologiei Constantin Cojocaru a învăţat din experienţa marilor părinţi isihaşti Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Emilian Olaru, Gherasim Câmpanu şi alţii dimpreună cu ei, păstrând în amintire mireasma rugăciunilor şi a cuvintelor duhovniceşti care au revigorat viaţa spirituală a ţinutului, dar şi a Bisericii româneşti dintr-o jumătate învolburată de veac.
După trecerea anilor, când s-a aşezat în satul Lunca, la poalele cetăţii Neamţului, a găsit şi acolo, ca şi la Slatina, strălucirea de altădată a istoriei, aşezând în multe pagini vieţile sfinţilor şi ale oamenilor din preajma celor mai cunoscute mănăstiri ale Moldovei.
Fiece nume, inscripţie, informaţie poate constitui pentru părintele Constantin Cojocaru un punct de plecare, o pistă de unde-şi va lua zborul o idee inedită, un nou studiu, care va aduce lumină într-o perioadă mai puţin cunoscută a istoriei noastre bisericeşti.
Satul părintelui profesor (Slatina) şi satul meu natal (Rădăşeni) au fost legate cândva prin aceeaşi istorie de Mănăstirea Slatina, pe moşia căreia coexistau. Asemănări şi deosebiri, oameni şi fapte de neuitat din cele două aşezări s-au aflat adeseori în atenţia cronicarului de la Slatina. Mai mult decât atât, părintele a insuflat şi altora această preocupare, atât de potrivită, mai ales slujitorilor Sfântului Altar, de a pune în lumină fapte, oameni şi locuri unde ne trăim viaţa aceasta, ca pregătire pentru cea veşnică, din Împărăţia lui Dumnezeu.
Am mai reţinut de la părintele profesor dragostea pentru pelerinaje, excursii şi drumeţii, dorinţa de a-i duce şi pe alţii la sanctuarele neamului românesc. În timpul seminarului, când ajungeam la o mănăstire ori într-o veche cetate, profesorul nostru ştia mai multe decât ghidul autorizat care funcţiona acolo. Era, astfel, profesor şi-n vacanţe!
Acum, la ceasul despărţirii din lumea aceasta se cuvine să-i mulţumesc părintelui profesor pentru slujirea de la catedră.
N-am cum să uit că acesta a fost darul de căpătâi al vieţii sale.
De asemenea, nu pot să uit că seminarul de la Neamţ strălucea atunci (şi) datorită Sfinţiei Sale. Rămâne în aduceri-aminte, evocări, discuţii, dar mai ales în rugăciuni ca un om trimis de Dumnezeu în vremea tinereţilor, când aveam multe căutări şi întrebări.
Există, cred, la fiecare dintre slujitorii Sfântului Altar, pe lângă pomelnice scrise pe hârtie, un pomelnic al inimii, cu nume care n-au cum să-ţi scape vreodată. Miridele aşezate pe Sfântul Disc, înainte de Liturghie, ne arată că nu suntem singuri, şi mai ales că nu ne putem mântui singuri, ci doar în comuniune cu alţii.