Prevestirea Patimilor, uimirea ucenicilor
Duminica a 5‑a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32‑45
În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi‑L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi‑L vor scuipa, şi‑L vor biciui şi‑L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându‑I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le‑a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I‑au zis: Dă‑ne nouă să şedem unul de‑a dreapta Ta şi altul de‑a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le‑a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I‑au zis: Putem. Şi Iisus le‑a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de‑a dreapta Mea sau de‑a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s‑a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându‑i la Sine, le‑a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n‑a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să‑Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.
Pericopa evanghelică de astăzi prefigurează drama mântuirii, anunțând nu numai ce va face Iisus în Ierusalim, dar și ce vor face oamenii. Evanghelia prevestește intrarea biruitoare a Domnului în Ierusalim, arestarea, pătimirea, moartea și Învierea Sa. Ea anunță euforia ucenicilor din Duminica Floriilor, dar și uimirea lor în fața Crucii și Învierii.
Capitolul 10 al Evangheliei după Marcu este complex din punctul de vedere al conținutului. Mântuitorul învață mulțimile, lămurește probleme dificile, răspunde întrebărilor. Iar răspunsurile Mântuitorului stârnesc uimire. Întregul capitol stă sub semnul uimirii, atât a mulțimilor, cât și a ucenicilor (vv. 24, 26, 32). Nu este vorba doar de uimirea admirativă a ucenicilor în fața iscusinței învățătorului. E mai mult uimirea celor care nu înțeleg tot ce afirmă Învățătorul. Le spusese că „mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi” (v. 31). Afirmația se înscrie într‑un șir de sentințe paradoxale rostite de Mântuitorul: „Celui care are i se va da, iar de la cel care nu are, și ceea ce are se va lua” (Mt. 13, 12); „Cine va voi să‑și scape sufletul îl va pierde; iar cine‑și va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16, 25). Prin ele avertiza că, în vremurile din urmă, lucrurile de acum vor suferi o răsturnare, rolurile se vor schimba, cei care acum suferă se vor bucura, cei care nu se străduiesc acum vor fi lipsiți de răsplată atunci.
La capătul drumului spre Ierusalim stă răscumpărarea oamenilor
Cuvântul despre înălțarea celor umili le stăruia în gând în momentul când au pornit spre Ierusalim. L‑au înțeles ca pe o făgăduință a preamăririi lor iminente. Doar erau cei de pe urmă, cei de jos, de vreme ce lăsaseră toate pentru a‑L urma.
Le‑a spus apoi că Se îndreaptă spre Ierusalim. Ucenicii așteptau aceste cuvinte. De când L‑au urmat poate, dar mai ales după ce au asistat la minunile Lui. Au văzut de atâtea ori mulțimile care Îl căutau și Îl îmbulzeau peste tot. Apoi chiar El a pomenit de Ierusalim și de „Fiul Omului”. În urechi auzeau ecourile vechilor Scripturi despre Mesia, regele cel făgăduit și mult așteptat al lui Israel, fiul lui David, mlădiță din tulpina lui Iesei (Is. 11). Nu spusese, oare, profetul Daniel că Fiul Omului va veni să primească tronul împărăției de la Însuși Dumnezeu? (Daniel 7, 13‑14).
Cuprinși de cutremurare și animați de speranțe eshatologice, ucenicii au auzit, dar nu au ascultat ce le‑a spus în continuare Iisus că se va întâmpla în Ierusalim cu Fiul Omului: „... va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi‑L vor osândi la moarte şi‑L vor da în mâna păgânilor. Şi‑L vor batjocori şi‑L vor scuipa şi‑L vor biciui şi‑L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Mc. 10, 33‑34).
Să ne gândim că nu auzeau pentru prima dată aceste cuvinte; era a treia oară când Iisus le vorbea despre pătimirea Sa viitoare. Puteau să știe, așadar, ce se va întâmpla în Ierusalim. Dar, deși ucenicii merg după Învățător, pe calea spre Sion, ei nu sunt dispuși să Îl urmeze pe calea pătimirii.
De ce nu au înțeles ucenicii cuvintele Învățătorului?
Un rege are nevoie de demnitari de încredere. Ce prilej mai bun pentru Iacov și Ioan să‑I ceară să șadă de‑a dreapta și de‑a stânga Sa, cu alte cuvinte să primească funcțiile cele mai importante din stat? Dar nu numai cei doi erau încântați de ideea unei cariere politice strălucite. Nici ceilalți zece nu gândeau altfel. De bună seamă, s‑au mâniat pe Iacov și pe Ioan doar pentru că le‑au luat‑o înainte cu solicitarea de favoruri.
Sensul mesianității Învățătorului le‑a scăpat. N‑au înțeles că „a sta de‑a dreapta și de‑a stânga” Lui e posibil doar dacă acceptă să se suie pe cruce. Nu și‑au amintit nici că profeții Isaia și Ieremia au vorbit despre semnificația negativă a paharului, ca simbol al pedepsei, suferinței și umilinței. Iar ca pescari, puteau să știe că, în limbajul vremii, „a boteza” avea sensul de cufundare, chiar de înecare în apă. Paharul și botezul despre care le vorbea Iisus erau metafore ale morții Sale. Dar ei nu au înțeles atunci.
De ce nu au înțeles ucenicii cuvintele Învățătorului? Fiindcă le era greu să accepte ideea pătimirii Sale. Eshatologia iudaică contemporană afirma că Mesia va învinge forțele întunericului și se va urca pe tron în Ierusalim. Astfel urma să fie inaugurată împărăția văzută a lui Dumnezeu. Dar un Mesia arestat, umilit de ai Săi și de străini, iar în final dat morții, pentru ca să Își descopere biruința în Înviere!? - așa ceva era de neînchipuit pentru ucenici.
Și totuși, acest paradoxal Mesia, biruitor prin pătimirea Sa, fusese prorocit în Scripturi. Cartea profetului Isaia cuprinde în capitolul 53 descrierea unui personaj enigmatic. Numele său nu e menționat, dar profetul îl numește „sluga Domnului” în capitolele anterioare. Cuvântul slugă, în Vechiul Testament, înseamnă deopotrivă și slujitor, și sclav. La început se anunță biruința sa: „Iată, Slujitorul Meu va înțelege, va fi înălțat și slăvit foarte!” (Is. 52, 13).
Apoi, descrierea Sa nu mai are nimic grandios. Treptat se conturează imaginea unui om ignorat de ceilalți, disprețuit și osândit de toată lumea. Metamorfoza paradoxală a slugii îl uimește chiar și pe profet, după cum se poate vedea din textul grec al cărții sale: „Doamne, cine a dat crezare celor auzite de noi? Și braţul Domnului cui i s‑a descoperit? […] El nu are nici înfățișare, nici slavă: l‑am văzut și nu avea nici chip, nici frumusețe, ci înfăţişarea lui era fără de cinste, disprețuit de toți oamenii, om aflat în durere și deprins să rabde slăbiciunea; […] Însă El păcatele noastre le poartă și pentru noi este chinuit; și noi socoteam că el este în necaz și în durere și în pedeapsă. Dar el a fost rănit pentru fărădelegile noastre și a fost vlăguit pentru păcatele noastre; pedeapsa care ne‑a adus pacea a fost asupra lui, prin zdrobirea lui noi am fost vindecați” (Is. 53, 1‑5).
Dacă ucenicii Mântuitorului și‑ar fi adus atunci aminte de cuvintele lui Isaia - fie în varianta ebraică, fie în cea greacă, căci mesajul textelor e același - ar fi înțeles că El e acea slugă misterioasă. Că în Ierusalim va fi arestat, osândit la moarte, batjocorit şi omorât. Că „nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească”, așa cum vestise profetul care L‑a numit „slugă”. Că merge la Ierusalim „ca să‑Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”, așa cum același Isaia notase demult: „El a purtat păcatele multora şi pentru păcatele lor a fost predat” (Is. 53, 12).
Pe drept cuvânt a fost numit Isaia Evanghelistul Vechiului Testament. El a descris, cu secole înainte, detalii pe care numai un martor ocular la patimile, răstignirea și moartea Mântuitorului le‑ar fi putut observa.
„Cel ce vrea să fie întâiul între voi să fie tuturor slugă”
La ce le va fi folosit ucenicilor prevestirea patimilor dacă nu au înțeles‑o? Vor înțelege, dar numai după Cincizecime, când vor fi iluminați de Duhul Sfânt. Ceea ce puteau să rețină însă era o lecție practică: lecția slujirii. Cel ce vrea să fie mai mare să fie tuturor slugă. Mântuitorul dă ca exemplu negativ pe cei care conduc popoarele prin abuz de putere, subjugând supușii. Modelul pozitiv îl au ucenicii chiar în fața lor, astfel că nici nu e nevoie ca Iisus să îl numească explicit. El Însuși e modelul slujirii totale, prin faptul că Își va da viața pentru ceilalți. Dacă ucenicii nu pot acum să‑I urmeze pe drumul crucii, o pot face slujind, la rândul lor, tuturora.
Mântuitorul nu a vrut să se înțeleagă că slujirea celorlalți ar fi un mijloc sau o metodă de a ajunge cel dintâi. Ci prin slujire se arată întâietatea celui care slujește, se descoperă o superioritate care e recunoscută de ceilalți. El Însuși S‑a făcut slugă, descoperindu‑Se a fi Întâiul tuturor.