Prezentare de carte: Îndemn la educaţia prin apropiere

Şcoala este o instituţie privită diferit, în funcţie de aşteptările şi interesele celor care au tangenţă cu ea. Aceasta a sesizat prima ori a trebuit să suporte cea dintâi consecinţele schimbărilor majore de la nivelul societăţii (uneori, chiar le-a provocat!). De pildă, dacă întrebaţi astăzi orice profesor ce anume declară că îşi doresc cei mai mulţi elevi de la şcoală, vă vor răspunde că visează la o pregătire care să le faciliteze rapid accesul la o carieră bănoasă, de succes.

 

În contextul social, economic şi valoric actual, şcoala pare să fie constrânsă a se supune unui proces de instrumentalizare. Trebuie să se concentreze mai ales asupra formării unei forţe de muncă (super) calificate, decât asupra modelării personalităţii umane - un proces tot mai greu de realizat astăzi.

 

 

În peisajul pedagogic românesc actual, profesorul Constantin Cucoş, de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, este un nume greu. Volumele publicate până acum (din care amintim „Pedagogie şi axiologie“, „Educaţia religioasă“, „Istoria pedagogiei. Idei si doctrine pedagogice fundamentale“, „Informatizarea în educaţie. Aspecte ale virtualizării formării“) sunt repere importante pentru cei implicaţi în procesul educaţional, dar şi pentru părinţii şi studenţii interesaţi de răspunsurile date de discursul pedagogic provocărilor specifice veacului nostru. Asupra volumului „Pedagogie“ (publicat prima oară în 1996 şi republicat în 2002) nu mai este cazul să insistăm, el fiind cunoscut oricărui profesor din România.

 

 

Recenta carte a profesorului Constantin Cucoş - „Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire“ (Iaşi, Polirom, 2008), păstrând sobrietatea şi competenţa caracteristice autorului, poate fi considerată şi ca un semn de răscruce în pedagogia actuală. Titlul conţine, încifrat, o întrebare şi un răspuns. Întrebarea este una aparent banală: la ce este bună educaţia? Iar răspunsul este unul neaşteptat: nu putem porni pe drumul devenirii ca oameni decât prin învăţarea a ceea ce înseamnă iubirea, prin lămurirea a ceea ce înseamnă lumea şi prin fixarea reperelor asupra ceea ce înseamnă desăvârşirea.

 

 

Deşi este un fervent adept al profesării în şcoala românească a unui proces didactic performant, Constantin Cucoş pare a trage şi un semnal de alarmă asupra instrumentalizării educaţiei, a transformării ei în „şcoală profesională“, la toate nivelurile.

 

 

Educaţia nu trebuie văzută doar ca un produs oferit de o instituţie, ci ca prilej pentru crearea unei „relaţii privilegiate“ între generaţii, între magistru şi discipol, între profesor şi elev. Se sesizează, astfel, îndemnul discret al autorului făcut celor implicaţi în procesul de educaţie de a depăşi stadiul orei inerte, rutiniere şi a găsi formulele de apropiere a elevilor, studenţilor, prin înţelegere, smerenie, dragoste.

 

 

În articularea viziunii sale pedagogice, profesorul ieşean ţine seama de specificul social, cultural şi religios al mediului românesc, situându-se printre universitarii care au reuşit, prin inteligenţă şi discernământ, să evite copierea unor pattern-uri occidentale, doar pentru a se situa „în tendinţă“, deşi expertiza şi soluţiile rafinate, dar abstracte de cele mai multe ori, nu au (aproape) nimic în comun cu mediul şi contextul românesc.

 

 

Astfel, în volumul de faţă este abordată curajos problema interferenţei dintre educaţie şi apartenenţa religioasă/confesională, problemă căreia unii nu-i văd relevanţa, iar alţii o plasează discret în zona tabu-ului.

 

 

Autorul, care dovedeşte, în toate capitolele care vizează confluenţa dintre spiritualitate şi educaţie, o remarcabilă dexteritate în a pune în prim-plan opinii din literatura patristică, este evident preocupat de modalitatea în care suflul duhovnicesc ortodox poate difuza la nivel social, educaţional, artistic etc. Cu alte cuvinte, care sunt termenii prin care se poate construi astăzi o cultură creştină autentică, profundă şi viabilă, netributară problemelor şi dilemelor specifice altor epoci.

 

 

Constantin Cucoş este un evident apologet şi misionar al culturii şi educaţiei infuzate religios, optând deodată, atât pentru păstrarea cu acribie a nervului tradiţiei creştine, dar şi pentru o cât mai mare flexibilitate când e vorba de a-l întâmpina pe cel care nu a avut tangenţă cu mediul creştin ortodox. Astfel, profesorul Cucoş susţine că „Decodificarea este necesară pentru a fi asigurată translarea conţinutului ortodox în noul limbaj al modernităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a se potrivi cu golul existenţial şi cu vidul valoric ce-şi fac simţită prezenţa în ţările unde civilizaţia a anihilat componenta spirituală a vieţii“ (Dialogul interconfesional şi apropierea prin marcarea specificităţii, pag. 72).

 

 

Foarte tranşantă este şi poziţia faţă de rolul religiei în societate: „Valorile religioase, odată încorporate, nu subjugă fiinţa, ci o eliberează de formele false, circumstanţiale, limitative“ (Educaţia religioasă, educaţie pentru libertate, pag 134). Nu mai puţin evidentă este şi perspectiva asupra oportunităţii prezenţei icoanelor în şcoli: icoana „e un mediu ce «înviază» din momentul în care cineva o ia în seamă, se relaţionează activ la ea (o venerează, se roagă). Este un obiect sacru ce facilitează intermedierea mea cu un sfânt, cu Dumnezeu. Icoana se instituie cu adevărat în relaţia mea cu ea, pentru a ajunge la altcineva, la Divinitate“ (Statutul icoanelor în şcoli, pag. 139).

 

 

Deşi am amintit şi mai sus desele referinţe la sursele patristice în volumul prezentat, se remarcă o seriozitate şi chiar o uimire faţă de „realizările“ sufleteşti ale asceţilor din vechime: „Părinţii din Pateric au fost nişte psihologi subtili. Au cunoscut tainele sufletului uman, intuind infinitezimal cele mai paradoxale alunecări ale sale, şi toate acestea fără să fie rupţi de lume. S-au retras pentru a o analiza mai profund, mai detaşat, mai distanţat. Au pus accentul pe înţelegere, îndurare, încercare, experimentare şi aşteptare, străduindu-se să lege lumea de cer“ (Psihopedagogie „avant la lettre“, pag. 167).

 

 

Abordarea personalizată şi spiritualizată a temelor tratate în volumul „Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire“, îndrăzneaţa ieşire din carapacea impersonalismului academic, conduc atât la o bucurie a lecturii, dar şi la o susţinere a îndemnului la educaţia prin apropiere.

 

 

Menţionăm şi faptul că o parte dintre paragrafele cuprinse în volumul profesorului Constantin Cucoş au fost publicate mai întâi (sub alt titlu) în „Lumina de Duminică“, notă pe care autorul a făcut-o dar, din păcate, nu a fost reţinută de editorii de la Polirom.