Pribegia lui Dimitrie Cantemir

Proclamarea anului 2021 ca „An omagial al pastoraţiei românilor din afara României” reprezintă un bun prilej de înţelegere a exodului contemporan, dar şi de rememorare a istoriilor românilor care, în diverse împrejurări şi contexte dificile, aleg această soluţie a plecării temporare ori definitive din ţară. Parcurgem mai întâi prima etapă a istoriei exilului şi exilaţilor români şi aducem în lumină una dintre cele mai ilustrative personalităţi din prisma experienţei exilului, Dimitrie Cantemir, căci, din cei 50 de ani de viaţă, 35 i-a petrecut departe de ţara sa, pe care nu avea să o mai vadă vreodată.

Istoria Evului Mediu românesc este una a supravieţuirii. Domnitorii încercau să menţină independenţa ori autonomia Ţărilor Române în funcţie de context, fie prin încheierea de alianţe cu puterile creştine, prin sabie ori prin diplomaţia bacşişului, fie cumpărând liniştea ţării de la Imperiul Otoman. De aceea, găsim domni care cooperează cu polonezii, cu ungurii şi austriecii ori cu ruşii, acţionând conform intereselor acestor aliaţi. Lista lor este lungă şi reflectă faptul că, întotdeauna, statele mici au avut nevoie de aliaţi ori protectori pentru a continua să existe. Aceasta este şi semnificaţia acţiunilor lui Dimitrie Cantemir, pe care George Călinescu l-a numit în monumentala sa ,,Istorie a literaturii române” „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”. Un alt critic literar, Pompiliu Constantinescu, îl descria ca fiind „exponentul spiritual al unui veac întreg, veacul al XVIII-lea, în cultura românească […] primul european din istoria culturii naţionale [...] opera lui este expresia unui enciclopedism grandios depăşind tradiţia de până atunci a culturii din principate”.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în familia serdarului Constantin Cantemir, un mic boier din Ţara de Jos a Moldovei. Dimitrie era al doilea copil al familiei, primul fiind Antioh. Mama sa, Ana Bantăş, era descendenta unei vechi familii boiereşti, cu rădăcini în vremea domniei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, în timp ce tatăl, care o vreme a fost ofiţer în armata polonă, s-a remarcat ca un bun soldat, faptele sale de arme aducându-i notorietate în spaţiul românesc. Într-un context favorabil, Constantin Cantemir ajunge domn al Moldovei, stând pe scaunul muşatinilor, între anii 1685 şi 1693.

După cum ne indică sursele documentare, Dimitrie Cantemir şi-a început educaţia în Moldova, probabil la prestigioasa şcoală domnească de la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi”. Printre educatorii săi s-a numărat şi un învăţat ieromonah grec, care avea să lase o puternică amprentă teologică asupra formării sale, reflectată în opera de mai târziu a viitorului domnitor. La vârsta de 15 ani, Dimitrie Cantemir a fost trimis la Constantinopol ca zălog de credinţă faţă de sultan. Aşa cum se împământenise tradiţia, copiii de domn deveneau prizonieri ai turcilor, obligându-i astfel pe părinţii lor să rămână fideli imperiului. Constantin Cantemir a văzut în şederea fiului său la Constantinopol o oportunitate pentru o educaţie aleasă, de aceea tânărul Dimitrie a urmat cursurile Academiei Teologice greceşti de pe lângă Patriarhia din Constantinopol.

Având dragoste de învăţătură, în anii petrecuţi pe malurile Bosforului, el a cercetat cu asiduitate documente, acte legislative, lucrări din domeniile istoriei, dreptului, etnografiei, desăvârşindu-şi formarea intelectuală. În 1693, tatăl său se stinge din viaţă, Dimitrie revine în ţară, iar boierii îl aleg domn. A stat pe tron, însă, numai trei săptămâni, pentru că sultanul l-a numit voievod al Moldovei pe Constantin Duca, ginerele domnului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir pleacă din nou la Constantinopol, unde rămâne până în anul 1710. În acest timp, se căsătoreşte cu Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti, care va aduce pe lume cinci copii.

La Constantinopol, Cantemir şi-a ridicat un palat, unde va scrie o parte a operei sale. În perioada aceasta a primului exil, în 1698, îşi publică prima lucrare, „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”, apoi, în 1705, finalizează „Istoria ieroglifică”, în care relatează sub formă de jurnal aspecte ale biografiei sale constantinopolitane şi pe care George Călinescu o considera cea mai bună operă literară a sa şi o dovadă a măiestriei scriitoriceşti a autorului. Spre sfârşitul anului 1710, sultanul îl pune pe tronul Moldovei, cu misiunea de a se asigura că voievodul muntean Constantin Brâncoveanu rămâne fidel imperiului.

Unii istorici susţin că domnia lui Dimitrie Cantemir a fost caracterizată de încercarea acestuia de a introduce principiile absolutismului monarhic, combinat cu accente ale iluminismului ce animau principii din spaţiul european. La 13 aprilie 1711, Cantemir a încheiat un tratat cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare, simţindu-se mai apropiat de Rusia ortodoxă decât de Imperiul Otoman. În plus, elanul reformator al ţarului, preocupările intelectuale şi receptarea europeană a acestuia au fost elemente care l-au determinat pe Cantemir să se apropie de el. În ziua de 24 iunie 1711, ţarul rus a sosit la Iaşi, unde a vizitat mănăstirile oraşului, arătându-se încântat de frumuseţea zidirilor şi întărind astfel prietenia cu domnul moldovean. Ghidul ţarului prin oraş a fost cronicarul Neculce, pe atunci hatman al ţării. În iulie 1711, între Rusia şi Turcia izbucneşte un conflict militar, iar Cantemir s-a alăturat ruşilor, conform tratatului semnat. În bătălia de la Stănileşti, pe Prut, armata moldo-rusă este înfrântă, iar ţarul a fost nevoit să accepte pacea cu otomanii, refuzând însă condiţia de a-l preda pe domnul român.

Prieten şi prizonier al lui Petru cel Mare

Anul 1711 reprezintă pentru Cantemir începutul exilului său definitiv, căci nu şi-a mai văzut ţara niciodată. Fostul domn a plecat în Rusia însoţit de o veritabilă curte domnească, printre cei 23 de boieri aflându-se şi cronicarul Ion Neculce. Prietenia şi aprecierea ţarului faţă de fostul domn se manifestă constant, chiar dacă uneori ţarul îi impune restricţii, nu răspunde favorabil unor cereri sau îl tratează cu superioritatea autocratului trăitor în acest spaţiu al lumii. Cantemir devine prinţ rus în august 1711, prin ucazul ţarului, iar mai târziu, senator şi consilier important al lui Petru cel Mare pe problemele Orientului, ca unul care trăise la Constantinopol şi cunoştea tainele politicii otomane. Pentru înlesnirea traiului, fostul domn a primit un palat şi câteva moşii. Viaţa în exilul rus nu era, însă, comodă. La doi ani de la sosire, soţia lui Cantemir trece la cele veşnice. Atmosfera devine deprimantă şi acomodarea tot mai grea, iar cei din suita domnului nu sunt deloc fericiţi. Măcinat de dorul de ţară, Ioan Neculce cere să plece, ceea ce şi obţine. El scrie învăţămintele acestei experienţe: „Iară cu Domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi; căci străinii caută numai pre Domn să-l cinstească, iar pre boierii ce sunt pribegi cu Domnul într-o nimică sînt”.

Printre atâtea drame şi obligaţii, Cantemir îşi face vreme şi pentru opera sa. În iulie 1714 a fost numit membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, iar în 1716 va termina de scris două importante şi apreciate lucrări: „Descrierea Moldovei” şi „Creşterea şi descreşterea curţii otomane”. Prima sa lucrare este utilizată şi astăzi ca izvor documentar şi etnologic pentru cunoaşterea lumii dispărute a Moldovei de odinioară. Academicianul Florin Constantiniu remarca faptul că aceasta este o prezentare şi o evaluare critică a locuitorilor ţării, cărora Cantemir le găseşte drept calităţi principale ,,credinţa cea adevărată şi ospeţia”. De altfel, domnul însuşi este un bun creştin, fiind ctitor de biserici. În Moldova, este cunoscută drept ctitorie a sa biserica Mănăstirii Dimitrie Cantemir din comuna cu acelaşi nume, judeţul Vaslui, iar în spaţiul rus a ctitorit câteva biserici în satele de pe moşiile sale. 

În ziua de 21 august 1723, Dimitrie Cantemir a trecut la cele veşnice. Osemintele sale au fost aduse în ţară în anul 1935 şi depuse într-o criptă la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Se încheia astfel lungul exil al cărturarului şi domnitorului care a lăsat o amprentă puternică în istoria naţională.