Prieteni până la moarte
La întrebarea ce ar lua dacă ar pleca pe o insulă pustie, nelocuită, mulţi din tinerii de astăzi ar răspunde destul de simplu: un laptop cu capacitate de stocare inepuizabilă pentru filme şi muzică şi un frigider cât mai încăpător, plin cu mâncare. Dar am mai întâlnit şi un alt răspuns la aceeaşi întrebare: Mi-aş lua pe insula pustie pe cel mai bun prieten. Mi-a plăcut mult ultimul răspuns încât astăzi vom vorbi despre prietenul cel adevărat. Fiindcă atât timp cât amintirea unor prieteni iubiţi va trăi în inimile noastre, vom continua să afirmăm că viaţa este bună şi moartea mai uşoară.
Pe cel mai în vârstă dintre ei îl chema Matei şi avea 20 de ani. Cel mai puţin vârstnic era Teodor şi avea doar 18. Tot timpul împreună, cei doi erau prieteni buni încă din primul an de şcoală. Hotărâseră amândoi să se înroleze în armată. Plecând, îşi făgăduiră unul altuia şi părinţilor că vor avea grijă unul de celălalt.
În armată au avut şansa să nimerească în acelaşi batalion, care a pornit în războiul teribil desfăşurat în nisipurile fierbinţi ale deşertului. Pentru o vreme, cei doi au rămas în tabăra păzită de avioane. Apoi, într-o seară, au primit ordinul de a înainta în teritoriul inamic. Soldaţii au mărşăluit noaptea întreagă sub ameninţarea focului infernal.
În zori, batalionul s-a adunat într-un sat. Teodor lipsea. Matei l-a căutat peste tot, şi printre morţi şi răniţi. Într-un târziu, a descoperit numele lui pe lista celor dispăruţi. Atunci Matei s-a înfăţişat înaintea comandantului. „Cer permisiunea de a merge să-mi găsesc prietenul“, zise el.
„Este prea periculos, îi răspunse comandantul. L-am pierdut deja pe prietenul tău. Te-am pierde şi pe tine. Acolo se trage fără încetare.“ Totuşi, Matei plecă. După câteva ceasuri, îl găsi pe Teodor rănit mortal. Îl luă în spate. Însă o schijă îl lovi şi pe el. Se târî chiar şi aşa până în tabără. „A meritat să mori pentru a salva un mort?“, strigă comandantul înfuriat. „Da, şopti el, pentru că înainte de a muri, Teodor mi-a spus: «Ştiam că ai să vii, Matei. De acum pot să închid ochii împăcat în suflet».“ (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Cântecul unui greier“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)