Prietenia între oameni și între popoare la Sfântul Dumitru Stăniloae

Potrivit Sfântului Dumitru, prietenii se cunosc lăuntric, nu dinafară. Pentru aceasta, chiar când unul dintre ei vede insuficiența faptelor și cuvintelor celuilalt, nu se smintește, pentru că îi știe sufletul și-l înțelege. De aceea, prietenul iubește pe prieten, cu toată insuficiența manifestărilor lui. Prietenia dă omului cunoașterea de sine. Ea îi descoperă unde și cum trebuie să lucreze asupra sa. Dar puterea de a lucra asupra sa se obține din acțiunea prietenilor unul asupra altuia. Viața împreună este idealul prieteniei, e nostalgia ei, e o culme a umanității. Până ce omul rămâne om, el caută prietenia. Iar prietenia caută viața comună. 

Cuvintele tocmai citate confirmă și mai mult cum spiritualitatea prie­teniei, pe care o descrie Părintele Stăniloae, este în esență o spiritualitate a comuniunii care pune în centrul realizării sale însăși persoana lui Hristos.

Numai în El se poate împlini dinamismul creatural și uman spre unitate, dinamism care promovează și prețuiește încrederea și prietenia între oameni, „creând legături speciale între om și om în cadrul comunității generale sus­ținută prin iubirea celor care o constituie” (Pr. Stăniloae, Încrederea și prietenia între oameni și popoare, cit., p. 442). Încrederea și prietenia dintre oameni, centrate pe credința comună în prezența lui Hristos cel înviat, constituie pentru Sfântul Dumitru condițiile coexistenței pașnice a tuturor oamenilor în ascultare de porunca divină:

Că promovarea încrederii și prieteniei între oameni este pentru creștini o poruncă dumnezeiască, o vedem din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție. După Sfânta Scriptură, prietenia este o legătură specială dintre om și om în cadrul comunității generale susținută prin iubirea celor care o constituie […]. Prietenia este o completare și o întărire reciprocă, un leac tămăduitor al imper­fecțiunilor care sunt legate de toți oamenii […]. E ceva cu adevărat sfânt în încrederea prietenului, în prieten. În ea se învinge omul pe sine, teama sa de om ca de dușman, ea deschide pe om omului, ea stabilește o unitate firească și binefăcătoare (Ibid., pp. 442-443).

Această unitate a persoanelor umane, iluminată de Cuvântul lui Dumnezeu, poartă în sine și posibilitatea prieteniei între popoare, cu condiția ca aceasta să fie trăită în acceptarea diversității care le caracterizează. Acceptarea diversi­tății nu numai că nu anulează identitățile, ci le pune în valoare în vederea unei îmbogățiri comune atât în ceea ce privește ceea ce este „propriu”, cât și ceea ce este al „altuia”. Unitatea în diversitate este sufletul Bisericii, chemată să fie în lume semn și instrument al comuniunii cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc. Pornind de la iubirea de prietenie trăită în primul rând de cre­dincioși, promovarea prieteniei universale este mult mai posibilă. Doar în acest fel se poate avansa spre o prietenie care depășește granițele creștinis­mului și care se prezintă în fața lumii ca ferment al unei noi uma­nități capabile să dorească și să construiască pacea. Astfel afirmă Părintele Stăniloae: „Tema prieteniei ca izvor al păcii între popoare e în primul rând o temă a creștinis­mului [...]. Creștinii trebuie să aducă aportul lor neprecupețit [...] înălțând nă­zuințele oamenilor spre un înțeles tot mai curat și mai nobil al păcii și al prieteniei“ (Ibid., p. 449).

Importanța prieteniei aplicată la relațiile dintre popoare

Învățătura Sfintei Scripturi și a Părinților Bisericii cu privire la importanța prieteniei aplicată și la relațiile dintre popoare, potrivit Părintelui Stăniloae, poate constitui soluția la problema coexis­tenței pașnice între oameni pe care cre­dincioșii, la rândul lor, nu pot decât să o dorească și să o promoveze. Părintele Stăniloae este ferm convins că:

1. În prietenie se verifică sinceritatea creștinismului nostru și se concretizează dragostea creș­tină. Numai în măsura în care realizăm prietenia, realizăm dragostea, realizăm creștinismul. Pe măsură ce omenirea progresează în trăirea creștinismului, prietenia trebuie să lege tot mai mult și tot mai extins pe oameni între ei [...].

2. Năzuința omenirii spre realizarea prieteniei ca izvor de pace corespunde și, prin metodele ce le folosește, învățăturii creștine despre ea. Dacă iubirea generală se susține prin prietenii de la om la om, apoi, desigur, prieteniile tot mai multe între reprezentanții diferitelor popoare realizate prin contacte între ei va crea o iubire generală între popoarele înseși.

Experiențe concrete de prietenie și mărturii despre valoarea Sfântului Dumitru

După cum am putut observa, Sfântul Dumitru Stăniloae a promovat dialogul cu aproapele, depășind orice graniță (Cf. D. Cogoni - A. M. Nechita, Oltre i confini. La spiritualità universale di san Dumitru Stăniloae, collana „Koinonia”, Pazzini Editore, Rimini, 2025) etnică, culturală și confesională; tocmai de aceea a știut să trăiască ecumenismul într-un mod frățesc și autentic, alimentându-i valoarea mai ales în diversele prietenii care au răspuns nevoilor cele mai profunde ale inimii sale, dintre toate, aceea a realizării comuniunii între toți credincioșii în Hristos.

Un proverb cunoscut ne spune: „Cine găsește un prieten găsește o comoară” și, de fapt, prieteniile ecumenice ale Sfântului Dumitru cu teologii Jürgen Moltmann, Donald Allchin, Thomas Špidlík, Heinz Ioachim Held, Michel Van Parys, Francesco Strazzari sunt cunoscute în întreaga lume ca adevărate comori ale dialogului ecumenic.

Tocmai din acest motiv, di­feriții prieteni catolici și pro­testanți ai Sfântului Dumitru au devenit și mari prieteni ai Ortodoxiei românești, fiind chiar ei cei care au făcut cunoscută în Occident valoarea Bisericii Ortodoxe, prezentând-o nu în mod abstract, ci sub forma relațiilor de prietenie reciprocă pe care le-au trăit, forme care au depășit cu siguranță pragul unei cunoașteri și al unei relații interconfesionale nu numai teologice, ci și caritabile, trăită în lumina credinței unice în Hristos.

Ni se pare necesar să trecem în revistă pe scurt conținutul acestor prietenii și să evidențiem stima pe care prietenii Părintelui Stăniloae o aveau față de el, pentru a da mai multă substanță și concretețe temei extrem de importante a prieteniei ecumenice.

În cadrul anglicanismului, prietenia sinceră dintre Părintele  Stăniloae și teologul Allchin este atestată de întâlnirile frecvente ale celor doi cu ocazia diverselor evenimente ecumenice din Europa, precum și de corespondența lor constantă, o parte din aceasta fiind publicată ulterior (D. D. Iancu, O prietenie între Părintele Dumitru Stăniloae și Părintele Donald Allchin, Ediție, traducerea documentelor din limbile engleză, franceză și greacă veche și note, Ed. Basilica, București, 2014). Părintele Dumitru scria, de exemplu, la 21 aprilie 1978, în Scrisoarea a LII-a, prietenului său, pastorul anglican:

„Dragă prietene Donald,

Am primit două scrisori de la dumneavoastră: una în care ne cereați să ne rugăm pentru mama dumneavoastră, alta prin care mă anunțați că ați primit «Ambigua» cu comentariile mele. Ne rugăm pentru draga dumneavoastră mamă. Mama este legătura infinitului iubirii. Este dovada vie a lui Dumnezeu. Am primit volumul cu operele Sfântului Atanasie: «Contra gentes» și «De Incar­națione». Vă mulțumesc din inimă. Acum se află la tipar «Teologia dogmatică», poate în trei volume. Sper să continui cu volumele 8-10 ale Filocaliei comentate. Inima mea este unită cu a dumneavoastră. Familia mea vă salută călduros. Pr. Dumitru” (D. Stăniloae, Scrisoarea a LII-a, în D. D. Iancu, O prietenie între Părintele Dumitru Stăniloae și Părintele Donald Allchin, cit., p. 92).

Împăcarea unor elemente aparent opuse

La rândul său, Donald Allchin, în prefața cărții-interviu „Ose comprendre que Je t’aime” scrisă de Marc-Antoine Costa de Beauregard, afirma despre Părintele Stăniloae: „Întreaga viață a acestui om mare și afectuos e marcată de împăcarea unor elemente aparent opuse. Pe de o parte, el este un om de mare cultură, înzestrat cu o inteligență ascuțită, pătrunzătoare, riguroasă: un om care pune întrebările fundamentale în teologie și filosofie, care face dovada unei uimitoare cunoașteri a dezvoltărilor celor mai recente în domeniul științei și teologiei. Pe lângă aceasta, însă, el este un om de rugăciune și evla­vie, un martor fără pereche al tradiției Filocaliei pe care a tradus-o și îmbogățit-o prin comentarii, un om al entuziasmului și al simplității, al prieteniei și devotamentului. Am văzut surpriza universitarilor occidentali atunci când, întâlnindu-l pentru prima dată pe Părintele Dumitru, au constatat agerimea minții lui, adânca sa cunoaștere a filosofiei secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Am văzut bucuria și afecțiunea neprefăcută cu care acest preot căsătorit e primit în mănăstirile țării sale natale. În ambele lumi el este acasă. În ambele el este martorul unei împăcări a inimii și a minții, a căldurii și lucidității, ceea ce nu e atât de frecvent în acest veac și poate că nu a fost niciodată prea frecvent. Aceste calități combinate dau valoarea lor deosebită celor trei volume ale Teologiei sale Dogmatice, unul din produsele majore ale unei vieți extraordinar de productive” (A. M. Allchin, Avant-propos, în Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae. Ose comprendre que Je t’aime, cit., pp. 7-8).

Nu există nici un dubiu că tocmai părintele Donald, mai mult decât oricine altcineva, a știut să scoată în evidență cât de mult îl iubea și îl aprecia pe Părintele Stăniloae. Acest lucru este atestat de propriile sale cuvinte: „Faptul de a-l fi întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, de a fi avut prilejul de a-l cunoaște și iubi personal, a fost unul din cele mai mari daruri ale ultimilor cincisprezece ani ai vieții mele. E un om care redă încrederea în viață, care redă profunzime și semnificație marilor cuvinte originare ce se devalorizează atât de ușor: iubire, cu­noaștere, bunătate, bucurie, timp, veșnicie, om și Dumnezeu. Fie ca aceste pagini împletite de căldură și luciditate să îngăduie o asemenea întâlnire multor altora care nu-l vor cunoaște niciodată pe Părintele Dumitru, în carne și oase, dar care vor găsi în cuvintele sale putere și încurajare, înțelegere și lumină” (Ibid. p. 8).

Adânc și ferm înrădăcinat în tradiția proprie

Dacă ne îndreptăm privirea către contextul reformat german, teologul Jürgen Moltmann, într-un fragment din introducerea la versiunea în limba germană a Dogmaticii ortodoxe (Orthodoxe Dogmatik) a Părintelui Stăniloae, sub­liniind relevanța ecumenică, umană și spirituală a unui om modelat de Iubire, spunea: „Văzut din Occident, se poate adăuga și faptul că el este cu adevărat un «teolog ecumenic», deși este adânc și ferm înrădăcinat în tradiția proprie. Cine a avut ocazia să-l cunoască și să-l vadă în cercul teologilor și preoților români, este impresionat de unitatea dintre teologie și spiritualitate care i-a format personalitatea. Profesorul Stăniloae nu este numai un om cultivat, ci și un om înțelept și este venerat de mulți ca un «părinte spiritual» - întâlnirile cu el amintesc de personalități asemănătoare din Vest: de Karl Barth și de Karl Rahner” (J. Moltmann, „fragment” citat în L. Stăniloae Ionescu, „Lumina faptei din lumina cuvântului”. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 7).

Relațiile de prietenie construite de Sfântul Dumitru cu Biserica Evanghelică, evidențiate de această mărturie, nu au fost niciodată superficiale sau individualiste; ele erau trăite profund și întotdeauna împreună cu familia sa; erau susținute în special de soția sa, Maria, de fiica, Lidia, și de nepotul Dumitru Horia. Lidia (care a avut ocazia să-i cunoască personal pe prietenii tatălui său) a fost cea care a relatat considerații interesante despre unii dintre ei. În ceea ce-l privește pe Moltmann, ea scrie astfel: „N-aş putea să nu amintesc aici de un mare prieten al tatei, profesorul Jürgen Moltmann de la Tübingen, unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai Bisericii Evanghelice. S-au cunoscut într-una din vizitele tatei în Germania și din acel moment i-a legat o prietenie dreaptă, frumoasă, loială, bazată pe respectul și admirația reciprocă. Conform recomandării acestuia, în noiembrie 1980 […] i s-a acordat tatei prestigiosul premiu Leopold Lucas, care se decernează în cadrul Universității din Tübingen, ceea ce l-a făcut și mai cunoscut în cercurile universitare germane. Prietenia lor a durat până la moartea tatei. Profesorul Moltmann a vizitat România. La rândul său, tata s-a întâlnit cu el în repetatele lui vizite în Germania. În 1981 i-am văzut împreună la Tübingen […]. Pe profesorul l-am mai întâlnit și în anii care au urmat. Am fost totdeauna copleșită nu numai de profunzimea gândirii sale, de inteligența sclipitoare, de personalitatea covârșitoare, dar şi de judecata dreaptă, cinstită, omenoasă și l-am respectat și mai mult, tocmai pentru consecvența cu care o prelungea din teologie în viață, alcătuind un tot unitar. L-am respectat şi mai mult pentru deschiderea față de ceilalți, pentru lipsa de prejudecăți înguste, pentru libertatea interioară, sursă a unei exemplare generozități” (Stăniloae Ionescu, „Lumina faptei din lumina cuvântului”, cit., pp. 325-326).

Capabil să depășească toate granițele confesionale și naționale

Și teologul luteran Adolf Martin Ritter, care l-a cunoscut personal pe Părintele Stăniloae la Universitatea din Heidelberg, Germania, era de părere că acesta era unul dintre cei mai mari teologi orto­docși ai secolului XX și că era capabil să depășească toate gra­nițele confesionale și na­ționale. În calitate de istoric al Bisericii și patrolog, Ritter, ­într-o reflecție dedicată memoriei Părintelui Stăniloae, la doi ani după moartea acestuia, a exprimat următoarele: „În mai multe rânduri, Părintele Stăniloae a fost comparat cu cei doi teologi mari ai acestui secol, respectiv cu Karl Rahner, catolic, și cu Karl Barth, protestant. Mă gândesc că această com­parație este întemeiată. Este, înainte de toate, comparabilă dimensiunea și complexitatea operelor celor trei; comparabil este mai departe faptul că toți cei trei teologi au avut o viziune care, trecând peste ideile fixe, a dat răspunsuri pe măsură provocărilor timpului, aducând în prim plan întreaga tradiție creștină. Comparabil este iarăși faptul că cei trei, fără excepție, au cultivat, în proporții diferite, un anumit umor, specific copiilor lui Dumnezeu. La Karl Barth, necunoscătorii sunt uimiți că ima­ginea lui este marcată de fericire, el neintrând cu plăcere în conflicte, mai ales când acestea presupuneau pierderea simțului rea­lității, a umorului. La Barth, precum și la Părintele Stăniloae, modestia aceasta copilăroasă este mărturisită de mulți. Unii preferă să-l pună pe Părintele Stăniloae în seria teologilor ruși din exil, ca Vladimir Lossky, G. Florovsky și John Meyendorff. Și această compa­rație este corectă, deoarece, asemeni acestora, Părintele [Dumitru] a luptat mereu împotriva «raționalismului academic» și a «scolasticii» care în secolul al XIX-lea și chiar în al XX-lea domina centrele ortodoxe de formare teologică. În același timp, asemeni rușilor din exil, Părintele Stăniloae nu a obosit să îndemne la o înnoire a teologiei ortodoxe prin recuperarea izvoarelor, a duhului Sfinților Părinți, a spiri­tualității tradiției, a isihasmului palamit. În acest sens se poate vorbi despre o «școală neo­patristică» în interiorul Ortodoxiei așa cum se vorbește despre neo­platonism. Părintele Stăniloae este incontestabil cel mai distins reprezentant al acestei orientări de recuperare. Ceea ce se refuză comparației este, la Părintele Stăniloae, puterea lui pentru sinteză așa cum aceasta apare în «Dogmatica» sa, cu sigu­ranță cea mai bună sinteză a teologiei dogmatice ortodoxe din câte au apărut în ultima vreme“ (A. M. Ritter, În amintirea Părintelui Stăniloae în Părintele Dumitru Stăniloae în conștiința contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 138-144, [aici pp. 138-140]).