Prima săptămână a Postului Mare și lucrarea ei
Prima săptămână a Postului Mare este strigătul de dor al Tatălui către pruncii Săi. Obștea cea mare a umanității este chemată la venirea în sine (Lc 15, 17), asemenea fiului risipitor, și la introspecție cu ochii ațintiți asupra textului apostolic care îndeamnă: Să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care să străluciţi ca nişte luminători în lume (Filip. 2, 15). Dacă recunoaștem ușor un fiu biologic după trăsăturile psihosomatice ale tatălui, cu atât mai mult fiii lui Dumnezeu se evidențiază prin asemănarea cu El, prin împroprierea trăsăturilor duhovnicești, iar în acest sens grăitoare este porunca iubirii: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi (Ioan 13, 34). Sfântul Apostol Pavel ne învață că această asemănare se realizează prin urmarea lui Hristos: Vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos (I Cor 4, 16). Numeroase studii din diverse domenii - precum medicină, psihologie - observă astăzi importanța tuturor factorilor ce influențează viața omului până la nivel celular. Pentru teologia patristică, această teză nu este deloc nouă, ci ea a coexistat cu creștinismul în tradiția lui bilenară, fiind deseori expusă în scris în tratate ascetice, dogmatice, morale, canonice, liturgice etc. Astfel, tradiția populară românească a conchis în mod simplu: Spune-mi cu cine te însoțești, ca să îți spun cine ești.
Venit-a postul maica curăţiei, cea care osândeşte păcatul şi este vestitoarea pocăinţei, purtarea îngerilor şi mântuirea oamenilor (Triod, Stihira, glasul 5, Utrenia de Luni, Săptămâna I a Postului), iar prima săptămână este o călătorie liturgică unică. Cel care se obișnuiește cu viața liturgică se obișnuiește cu veșnicia deoarece în Biserica Slavei Tale stând în cer a sta ni se pare. Cel care participă la sfintele slujbe se face părtaș vrednic de rodul cel nou al viței, în ziua cea neînserată a Învierii. În limba greacă, cuvântul ακολουθία (slujbă) vine de la verbul ακολουθώ, care înseamnă a merge după cineva/ a urma unei persoane. Așadar, participarea la dumnezeieștile slujbe nu este altceva decât drumul fiecărui om purtat peste pașii Mântuitorului, mărturie vie a dragostei noastre, a împlinirii poruncilor Sale și a dorinței sincere de a fi următori prin credință lui Hristos Domnul.
Vremea este să taci, iar primele 7 zile ale Sfântului și Marelui Post sunt o invitație la cunoaștere prin tăcere. Potrivit Sfântului Isaac Sirul, tăcerea este taina vieții veșnice (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice), oportunitatea perfectă de a asculta mai mult, de a înțelege, de a medita, de a lăsa graiul propriu să fie substituit de graiul duhovnicesc al Sfântului Andrei Criteanul. În lucrarea sa, „Despre legea duhovnicească”, cuprinsă în textul filocalic, Sfântul Marcu Ascetul sublinia într-una din apoftegmele sale că neștiința este unul dintre cei trei uriași puternici și tari (Sfântul Marcu Ascetul, „Despre legea cea duhovnicească”, în Filocalia, Volumul I) ai tuturor patimilor alături de trândăvie și uitare, iar biruirea ei alungă toată puterea duhurilor necurate care vor slăbi cu ușurință, până se vor topi cu totul (Ibidem). Cuprindem cu mintea valoarea covârșitoare a cunoașterii lui Dumnezeu și reflectăm asupra unui aspect contemporan: cât este de important pentru creștinul ortodox de astăzi să cunoască învățătura de credință, Scriptura și tradiția niptică exprimată în scris sau lăsată prin viu grai de Sfinții Părinți, în contextul unei societăți din ce în ce mai confuze. Pentru aceasta începutul postului se așază ca un dascăl experimentat la catedra ascezei și ne oferă un ghid succint, dar plin de mireasma harului, pentru a ajunge la teognosie, o mică enciclopedie teologică ce se numește „Canonul Sfântului Andrei Criteanul”.
Paradoxal, prima săptămână a Postului Mare culminează cu sărbătoarea Ortodoxiei sau Duminica Ortodoxiei, moment în care periplul nostru prin cunoaștere și tăcere rodește. Vreme este să grăiești, creștine! Vremea este să mărturisești împreună cu întreaga suflare dreptmăritoare biruința Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor și să psalmodiezi: Se veselește de Tine Biserica Ta, Hristoase, strigând: Tu ești puterea mea, Doamne, și scăparea și întărirea (Triod, Irmosul Cântării a III-a, din Canonul Duminicii Ortodoxiei). Această lucrare însă nu este una deloc simplă pentru că trebuie să fie atașată unei pocăințe adânci.
Mărturisirea Ortodoxiei ca „Adevăr revelat” este mișcare sublimă a sufletului, este viață prin alipirea de Cel ce este Viața tuturor, începe și se lucrează înlăuntrul omului, nu are sfârșit pentru că este strâns legată de virtutea dragostei de Dumnezeu și de oameni. Începe și se lucrează prin cunoașterea și conștientizarea propriei căderi, a stării de păcat care îmi fură libertatea în Hristos. Cum voi propovădui realități dumnezeiești, cum voi mărturisi un Adevăr care mă copleșește dacă nu pot mărturisi drept în scaunul de spovedanie adevărul despre mine, ce îmi stă înainte limpede ca o carte deschisă a gândurilor și faptelor mele? Bunătatea dumnezeiască, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4), inundă întreaga umanitate, dar și toată creația. Precum valurile mării învolburate se revarsă peste țărm, asemenea cuvântul mărturisitor se revarsă dincolo de țărmul propriei persoane când marea existenței este mereu ținută în tensiune duhovnicească de taina pocăinței. Adânc pe adânc cheamă (Ps. 41, 9), iar adâncul pocăinței cheamă adâncul iubirii dumnezeiești, adânc de unde izvorăște puterea mărturisitoare care apropie așa de mult omul de Dumnezeu, o apropiere sinonimă cu îndumnezeirea, căci bine este mie a mă alipi de Dumnezeu și a pune în Domnul nădejdea mântuirii mele (Ps. 72, 27).