Primim de la cititori: Elogiul mamei… eterne

Un articol de: Ortansa Cojoc - 04 Martie 2009

Într-o perioadă când se scrie enorm şi se citeşte puţin, m-am hotărât să nu mai scriu. Dar mi-a căzut în mână o carte - mică, o cărticică (cât să-ţi încapă în buzunarul… sufletului): Mireasmă de albastru, autor monahia Elena Simionovici. Am lăsat-o doar după ce am citit ultimul ei enunţ: „După dragostea pentru Dumnezeu e dragostea pentru Mama!“

Citind-o, m-am înfiorat, am râs şi am plâns. De aceea scriu aceste rânduri. Cărticica se constituie ca un sincer şi tulburător elogiu adus mamei Maria, trecută în eternitate - mamei eterne, astfel. Titlul este incitant şi plin de sugestii: primul termen vizează olfactivul, celălalt vizualul. Alăturarea lor pare să definească acel univers - etern - unde graniţele dispar, parfum şi culoare se contopesc. Termenul „mireasmă“ sugerează ideea rememorării vârstei copilăriei, când mama veghează, ocroteşte şi farmecă cu poveştile ei. Cel de al doilea termen subliniază faptul că, la Voroneţ, sub tutela albastrului acestuia, monahia Elena, aflată sub ascultarea stareţei Stavrofora Irina, „măicuţa cu ochi albaştri“, evocă chipul mamei, luminat de albaştrii ei ochi. Precum mama din poezia lui G. Coşbuc, Maria povestea pruncilor ei, „la lumina tremurândă a focului“, întâmplări din copilărie sau basme, snoave, niciodată ascultate până la capăt: glasul cald, duios îi adormea. Maica Elena le repovesteşte, relatează şi alte întâmplări la care a fost martoră, toate având în centru icoana mamei. Fraza cu care se deschide cartea îmbracă vocea îngrijorată şi încurajatoare a fratelui mai mare al mamei: „Marie, nu te teme, Marie!“. Fetiţa mergea la şcoală şi în cale îi iese un lup cenuşiu care trece la un pas prin faţa ei. Acest prim drum este unul simbolic: „Drumul spre viaţa cea amară începuse“. Întâmplările sunt prezentate fără o ordine „strict stabilită, fără a alege între poveste şi realitate“. Din şirul de întâmplări ce se întretaie sau se succed creşte tot mai vie icoana mamei: duioşia şi căldura glasului, chipul luminat de ochii albaştri, generozitatea şi dăruirea - „... întotdeauna a fost atinsă la inimă de durerea şi amarul celor din jur“; calmul şi răbdarea - moştenite de la tată, „înţelepciunea şi revărsarea de energie“ - moştenite de la mamă; respectul faţă de părinţi şi de tradiţii, forţa morală. A dus patruzeci de ani crucea văduviei, fără a se jeli: „Îşi ducea cu demnitate amarul“. Pe buzele ei rar înflorea zâmbetul, dar nu-i lipsea simţul umorului. Femeie foarte harnică, nu este văzută niciodată fără treabă. Când termina munca la câmp, torcea, cosea, ţesea. „În firele ţesute erau amestecate şi rugăciunile mamei pentru noi (...), şi lacrimile pentru tinereţea zbuciumată, şi nădejdea.“ O vedem aievea pe această mamă „dreaptă ca lumina şi cu privirea calmă“ păşind în eternitate. Monahia Elena stăpâneşte arta evocării şi are darul - moştenit - de a povesti. În această cărticică încape şi priceperea, talentul de a împleti diferite tipuri de naraţiune: cea populară, cea clasică, cea modernă - tehnica poveştii cu ramă. Limbajul este simplu, direct, colorat şi viu, de parcă ar povesti tot mama şi atunci când autoarea îşi asumă rolul de narator.