Prin cer

Un articol de: Ștefan Mitroi - 05 Mai 2023

Iată-mă cocoțat în vârful unei grămezi de ani fără să înțeleg prea bine cum am ajuns până aici. Adineauri, eram copil. Nițel mai devreme, tânăr. Acum câteva clipe, om în floarea vârstei. Unde s-au dus toate acestea? 

Fără timp n-o să te poți descurca, n-o să ajungi nicăieri fără el!, mi-a spus cineva într-o dimineață de demult. Abia venisem pe lume. Începusem să vin, mai precis. Asta fac și acum. Vin pe lume mereu. Voi continua să vin până la sfârșit. Poate că și după aceea un pic. 

Ziceam de timp, a spus mai departe vocea aceea din trecut. N-ai de ales. Nu poți să rămâi în afara lui. De ce să ajung undeva?, am întrebat. Îmi place aici unde sunt. Și-am închis ochii, ca să nu amețesc. Căci urcasem într-o comedie, despre care nu știam că era chiar viața mea, ce se mișca fără astâmpăr. Se învârtea, mai bine zis, purtându-mă prin locuri de care abia mă despărțisem. Era ca și cum plecam mereu, venind tot timpul înapoi. Abia ce mă despărțeam de copilărie și eram iarăși copil. Doar ce lăsasem tinerețea în urmă și eram tânăr din nou.

Nu putea fi niciunde atât de bine ca în comedia în care urcasem. Dă-te jos!, mi se striga tot mai puternic de jos. Ar fi trebuit să deschid ochii ca să văd cine mă strigă. Vedeam însă tot ce îmi doream să văd cu ochii închiși. Coboară, n-auzi!, se ținea după mine strigătul acela.

Ce m-o fi apucat, nu știu! Am deschis ochii, trezindu-mă în vârful acestei grămezi de unde nu pot privi decât înainte. Iar înainte mă văd pe mine însumi cocoțat pe un mușuroi de ani și mai înalt. Un șir lung de mușuroaie îndepărtându-se, cu mine în vârful lor, tot mai mult de pământ. 

Mi-era atât de bine în comedia aceea în care mă bucuram de viață cu ochii închiși. Am coborât ca prostul din ea. De aici nu-mi mai cere nimeni să cobor. Dacă timpul nu se va opri la timp, o să ajung într-o zi atât de sus, încât n-o să mai pot coborî de acolo decât prin cer.