Prin furtună către țărmul liniștit

Evanghelia potolirii furtunii și a umblării pe mare ne poartă pașii spre țărmurile lacului Ghenizaret (numit și Marea Galileei sau a Tiberiadei), loc sfințit de umbletul, glasul și minunile Mântuitorului Hristos. În lumina răsăriturilor și sub liniștea înserărilor, Fiul lui Dumnezeu a făcut din întinderea apelor o catedră a Împărăției cerurilor, iar din valurile ei o mărturie a puterii Sale dumnezeiești. Căci Cel ce a zidit marea a binevoit să Se descopere lumii nu numai de pe înălțimea muntelui, ci și de pe luciul apelor, pentru ca omul să învețe că nu este hotar al firii peste care iubirea lui Dumnezeu să nu poată trece.

Ghenizaretul își adună apele din izvoarele care coboară din zăpezile mărețului munte Hermon și din curgerea Iordanului. Deși nu impresionează prin întinderea sa - având aproximativ 21 de kilometri lungime și 12 kilometri lățime, iar în unele locuri o adâncime de până la 45 de metri -, lacul se află sub nivelul mării și este înconjurat, ca într-o cunună de piatră, de dealuri și munți. Tocmai această așezare face ca adeseori curenții reci care coboară din înălțimi să înfrunte aerul cald al Văii Iordanului, dând naștere unor furtuni puternice și neașteptate. Corăbierii deprinși cu tainele apelor cunoșteau aceste primejdii, ştiind cât de repede liniștea se putea preschimba într-o luptă pe viață și pe moarte cu valurile și cu vântul dezlănțuit. Astfel, însuși chipul acestui lac pare a fi o oglindire a firii omenești: senin la suprafață, dar purtând în adânc tumultul furtunii.

Cu toate acestea, nici frumusețea acestui loc și nici viforele sale nu reprezintă cea mai mare măreție a Ghenizaretului.

Aici s-au auzit cuvinte pe care omenirea nu le mai ascultase niciodată, graiuri care aveau puterea să ridice sufletele din întunericul păcatului la lumina vieții veșnice. Pe aceste țărmuri Domnul Și-a chemat primii apostoli, pescari simpli care aveau să devină pescari de oameni, prefăcând mrejele ce adunau pești în mrejele ce aveau să adune neamurile în Împărăție. Tot aici a rostit multe dintre pilde, în apropierea acestor locuri a înmulțit pâinile pentru mulțimile flămânde și, în fața ucenicilor înspăimântați, a poruncit vântului și mării să se liniștească, iar ele L-au ascultat îndată. Munții care străjuiesc lacul, valurile care îi adapă țărmurile și adierea vântului au rămas martori ai glasului Creatorului lor, Cel prin Care toate s-au făcut și fără de Care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut (cf. Ioan 1, 3).

Și totuși, chiar și cei care stăteau cel mai aproape de această descoperire au avut nevoie de vreme spre a o cuprinde. Sfântul Evanghelist Marcu descrie o neputință a ucenicilor. După minunata înmulțire a pâinilor, ei nu pătrunseseră încă adâncul dumnezeieștii lucrări, „căci inima lor era învârtoșată” (Marcu 6, 52). Minunea fusese văzută cu ochii trupești, dar nu fusese pe deplin înțeleasă cu ochii credinței. De aceea, Domnul i-a trimis înainte cu corabia, în timp ce El S-a retras singur în munte pentru a Se ruga, arătând astfel că rugăciunea este izvorul biruinței și că orice furtună se biruiește mai întâi în tăcerea muntelui și abia apoi pe întinderea apelor.

Ascultând porunca Învățătorului, apostolii au pornit la drum. Dar, pe când înaintau în întunericul nopții, marea și-a schimbat deodată înfățișarea. O furtună năprasnică s-a ridicat din senin, vântul le era potrivnic, iar corabia era izbită necontenit de valurile învolburate. În mijlocul întunericului și al vuietului apelor, cei care altădată stăpâneau cu pricepere corabia și mrejele au simțit cât de neputincioasă este puterea omenească atunci când se dezlănțuie stihiile firii; iar iscusința mâinilor deprinse cu vâsla s-a dovedit deodată mai firavă decât o pană în bătaia vântului. În acele clipe, ei se aflau în adevărată primejdie de moarte, iar încercarea lor avea să devină începutul unei descoperiri: întâlnirea cu Hristos, Stăpânul mării, al vânturilor și al întregii făpturi, Cel care călăuzește corabia Bisericii prin toate furtunile lumii către limanul Împărăției Sale.

Nu era pentru întâia oară când ucenicii străbăteau marea în mijlocul unei asemenea încercări. Trecuseră printr-o furtună asemănătoare, însă atunci Domnul Se afla împreună cu ei în corabie. Cuprinși de spaimă și simțind că valurile îi afundă spre pieire, L-au trezit cu strigătul care a rămas peste veacuri rugăciunea tuturor celor aflați în necaz: „Doamne, mântuiește-ne, că pierim!” (Matei 8, 25). Atunci Hristos S-a ridicat, a certat vânturile și marea, iar stihiile, recunoscând glasul Ziditorului lor, s-au supus îndată. Furtuna s-a risipit, iar peste întinderea apelor s-a așternut o liniște dumnezeiască, mai adâncă decât cea dinaintea furtunii. Cuprinși de sfântă uimire, ucenicii se întrebau: „Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?” (Matei 8, 27).

De această dată însă, încercarea se arăta și mai grea, fiindcă lipsea tocmai mângâierea apropierii Sale văzute. Domnul nu Se afla în corabie. După rânduiala romană, noaptea era împărțită în patru străji a câte trei ceasuri, de la asfințitul soarelui până în revărsatul zorilor. În cea de-a patra strajă, când zorile încă nu se iviseră, iar puterile ucenicilor erau istovite, Hristos a venit la ei într-un chip cu totul negrăit, umblând pe deasupra mării, ca Stăpân al creației și Domn al întregului univers. Ceea ce pentru firea omenească era zid de netrecut s-a făcut, sub picioarele Lui, cale netedă și ascultătoare.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește întârzierea Domnului arătând că El nu a venit mai devreme întrucât dorea să întărească răbdarea, credința și nădejdea ucenicilor. Dumnezeu nu pregetă vreodată să ne vină în ajutor, chiar dacă omului i se pare uneori că cerul tace; pentru că tăcerea Lui nu este nepăsare, ci pedagogie a iubirii. El vine întotdeauna la vremea potrivită, în clipa în care puterile omenești se sfârșesc și sufletul înțelege că adevărata izbăvire nu vine din propriile sale puteri, ci din mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. Tocmai atunci când nădejdile omenești se sting una câte una, asemenea unor candele rămase fără untdelemn, lumina proniei dumnezeiești începe să strălucească.

În acel ceas de întâlnire dintre cer și mare, Sfântul Apostol Petru I s-a adresat Domnului cu îndrăzneala iubirii: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28). La chemarea lui Hristos, verhovnicul a coborât din corabie și a pășit pe valuri ca pe uscat, biruind legile firii prin puterea credinței și prin ascultarea de cuvântul Domnului. Câtă vreme și-a ținut privirea neclintită asupra Mântuitorului, a mers cu îndrăzneală, ajutat nu de puterea sa, ci de harul Celui care îl chemase; căci nu apa se făcuse mai tare, ci credința lui era mai puternică decât apa.

Dar în clipa în care și-a mutat privirea de la Hristos către vuietul furtunii, către înălțimea valurilor și puterea vântului, frica a pătruns în inima lui. Îndoiala, care își făcuse simțită prezența încă din cuvintele „Dacă ești Tu...”, a început să umbrească lumina credinței. Pentru o clipă, Apostolul a uitat că nu mergea pe apă prin propria lui putere, ci prin puterea lui Hristos, Care îl chemase și îl ținea deasupra adâncurilor. Iar când a slăbit credința, a început și afundarea lui, arătând că omul se scufundă nu atunci când valurile sunt mari, ci când privirea inimii se desprinde de Domnul și se lipește de furtunile lumii.

Fericitul Augustin, episcopul Hipponei, vede în Sfântul Apostol Petru chipul întregii Biserici și, totodată, pe fiecare suflet în parte. Atâta vreme cât își îndreaptă privirea spre Hristos, Petru biruiește marea și pășește deasupra valurilor ca pe un drum al credinței. În clipa însă în care își întoarce ochii spre sine și spre învolburarea furtunii, începe să se afunde. Această scurtă și dramatică întâmplare cuprinde în taina ei întreaga istorie a vieții duhovnicești a omului: chemare, îndrăzneală, cădere și ridicare din mâna lui Dumnezeu.

Într-un anumit fel, Petru ne reprezintă pe fiecare dintre noi. Câtă vreme zilele curg în liniște și fără mari încercări, avem impresia că suntem puternici, stăpâni pe noi înșine și capabili să purtăm singuri povara vieții. Însă atunci când se ridică furtunile suferinței - boala, necazurile, lipsurile, neînțelegerile, despărțirile sau alte încercări asemenea acestora -, descoperim cât de fragile sunt puterile omenești și cât de subțire este pojghița de siguranță pe care ne clădim liniștea. Atunci înțelegem că adevărata noastră tărie nu se află în noi înșine, ci în Dumnezeu, și că omul rămâne cu adevărat singur numai atunci când se depărtează de Izvorul vieții și al iubirii dumnezeiești.

Furtuna despre care vorbește Sfânta Evanghelie nu este doar cea care a învolburat odinioară apele Mării Galileei. Ea este imaginea tuturor necazurilor care se abat asupra vieții omenești: furtunile bolii și ale suferinței, ale singurătății, sărăciei, nedreptăților și neîmplinirilor, ale lacrimilor ascunse și durerilor pe care numai Dumnezeu le cunoaște pe deplin. Dar mai primejdioase decât toate sunt furtunile lăuntrice: ispitele care tulbură inima, păcatul care întunecă sufletul, îndoiala care slăbește credința și deznădejdea care încearcă să stingă lumina nădejdii. Cele dintâi lovesc corabia din afară; acestea din urmă deschid o spărtură în însuși lemnul ei.

Cu toate acestea, încercările nu sunt fără rost și nici nu vestesc părăsirea omului de către Dumnezeu. Ele devin, atunci când sunt purtate cu răbdare și credință, adevărate școli ale desă­vâr­șirii duhovnicești. Sfântul Antonie cel Mare spune cu înțelepciune: „Nimeni, dacă nu este ispitit, nu poate intra în Împărăția cerurilor”. Încercarea curăță sufletul asemenea focului care lămurește aurul, smerește inima, întărește răbdarea și îl învață pe om să-și pună întreaga nădejde în Dumnezeu. Astfel, ceea ce la început pare o povară fără noimă devine, prin lucrarea harului, cale spre maturizarea credinței și spre apropierea de Hristos.

Aceeași învățătură o regăsim și în cuvintele Sfântului Apostol Petru, care, după ce a cunoscut el însuși furtuna, frica și izbăvirea, scrie cu mâna pe care Hristos o apucase odinioară deasupra adâncului și îi întărește pe creștini spunând: „În aceasta vă bucurați, măcar că acum, pentru puțină vreme, dacă trebuie, sunteți întristați prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, mult mai scumpă decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să se afle spre laudă și slavă la arătarea lui Iisus Hristos” (1 Petru 1, 6-7).

Așadar, Dumnezeu nu îngăduie furtuna pentru a-l pierde pe om, ci pentru a-l învăța să privească mai presus de valuri, spre Hristos, Singurul care cu mâna Sa izbăvitoare poate călăuzi corabia vieții noastre către limanul cel lin al mântuirii și al Împărăției Sale. Furtuna nu este, așadar, semnul mâniei dumnezeiești, ci chemarea la o credință mai adâncă.

Cât de strânsă este legătura dintre credință și primirea ajutorului dumnezeiesc ne arată și Sfântul Apostol Iacob, îndemnându-ne astfel: „Să ceară însă cu credință, fără să se îndoiască deloc. Cel ce se îndoiește este asemenea valului mării, mișcat de vânt și aruncat încoace și încolo. Să nu socotească omul acela că va primi ceva de la Domnul” (Iacob 1, 6-7). Îndoiala tulbură sufletul asemenea vântului care învolburează marea, iar inima lipsită de încredere nu-și mai găsește odihna, ci este purtată încoace și încolo de fiecare val al gândurilor. Credința, dimpotrivă, îl așază pe om în liniștea lui Dumnezeu și îl face să rămână statornic chiar și atunci când toate par să se clatine în jurul său.

Sfântul Chiril al Alexandriei vede în corabia care străbate valurile chipul Bisericii, iar în marea învolburată lumea, adesea cuprinsă de tulburări, încercări și ispite. Valurile se ridică, furtunile se dezlănțuie și vânturile lovesc necontenit corabia, însă ea nu se scufundă atâta vreme cât Hristos este prezent în mijlocul ei. Această corabie a străbătut veacurile, purtând pe umerii ei generații de credincioși, trecând peste prigoane, erezii, războaie și nenumărate încercări, pentru că la cârma ei Se află Însuși Domnul, Cel care stăpânește și marea, și istoria, și inimile oamenilor. Ea se clatină adeseori, dar nu se scufundă niciodată, fiindcă lemnul din care este alcătuită este al Crucii.

Mersul Sfântului Apostol Petru pe apă este, în același timp, drumul fiecărui creștin către Dumnezeu. Fiecare dintre noi este chemat să pășească prin credință peste valurile schimbătoare ale acestei vieți, peste propriile slăbiciuni, peste temeri, ispite și încercările care ne însoțesc până la sfârșitul călătoriei pământești. Nu puterea noastră este aceea care ne ține deasupra apelor și nici vrednicia noastră nu biruiește adâncurile. Numai harul lui Dumnezeu, primit prin credință și lucrat prin ascultare, susține pașii și dăruiește puterea de a merge înainte, chiar și atunci când drumul pare cu neputință de străbătut.

Când Sfântul Apostol Petru a început să se afunde, nu a rostit cuvinte alese. Din adâncul inimii sale a izbucnit doar un strigăt: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). În aceste puține cuvinte se cuprinde una dintre cele mai puternice rugăciuni din paginile Sfintei Evanghelii. Este strigătul omului care și-a cunoscut propria neputință, care a înțeles că fără Dumnezeu nu poate face nimic și care își așază, până în ultima clipă, întreaga nădejde în iubirea și în mila Sa. Iar Domnul, bogat în îndurare, i-a întins îndată mâna și l-a ridicat din adâncuri. Nu l-a lăsat pradă valurilor și nici nu l-a mustrat înainte de a-l salva. Mai întâi l-a izbăvit, iar apoi i-a vindecat puțina lui credință. Așa lucrează Dumnezeu și în viața fiecăruia dintre noi: iubirea Sa mântuitoare se grăbește să ridice pe omul căzut, iar cuvântul Său părintesc îl întărește și îl călăuzește spre desăvârșire.

Această învățătură a Evangheliei a fost așezată de Biserică în comoara rugăciunii liturgice, unde fiecare credincios își poate regăsi, ca într-o oglindă a cântării, propria viață: „Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viața mea, Mult-Milostive!”

Aşa regăsim experiența omului care străbate marea schimbătoare a lumii. Valurile se ridică, furtunile se întețesc și întunericul pare fără sfârșit. Dar dincolo de toate acestea strălucește, ca un far nestins, limanul cel lin al Împărăției lui Hristos. Spre El privește Biserica, spre El își îndreaptă pașii fiecare suflet credincios și din mâna Lui primește puterea de a merge înainte, până când călătoria prin furtunile acestei vieți se va preschimba în pacea neînserată a Împărăției cerurilor.

Mai răsună în inimile credincioșilor și cuvintele din Acatistul Mântuitorului, care tâlcuiește această minune cu o putere duhovnicească deosebită: „Vifor de gânduri îndoielnice având înăuntru, Petru se afunda; iar văzându-Te pe Tine având trup și umblând pe apă, Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu adevărat și, primind mâna Ta cea mântuitoare, a zis: Aliluia!”, cuvinte  care  cuprind deopotrivă lupta omului cu îndoiala, puterea credinței și biruința harului dumnezeiesc. Nu valurile l-au scufundat pe Petru, ci viforul gândurilor sale; iar ceea ce l-a ridicat nu a fost puterea lui, ci mâna mântuitoare a lui Hristos. De aceea, și noi să rostim cu smerenie rugăciunea Bisericii: „Dă-mi mână de ajutor ca lui Petru”.

Fiecare dintre noi poartă propriul său Ghenizaret și propria sa furtună. Nimeni nu este ocolit de încercări, după cum nimeni dintre cei care Îl cheamă cu credință pe Dumnezeu nu este părăsit de purtarea Sa de grijă. Unii poartă furtuna bolii, alții povara singurătății, a neputințelor, a durerilor ascunse, a încercărilor familiale sau a neliniștilor lăuntrice. Fiecare corabie are valurile ei, dar fiecare suflet poate avea și întâlnirea lui cu Hristos, dacă Îl așteaptă cu răbdare și dacă Îl cheamă cu credință.

Domnul vine spre noi, chiar dacă noaptea vieții a ajuns la cea de-a patra strajă, când întunericul pare mai adânc, puterile omenești istovite, iar nouă sau celor din jur ni se pare că nu mai există nici o speranță. Tocmai atunci Se apropie Hristos, pășind deasupra valurilor care ne înspăimântă și aducând în suflet pacea pe care lumea nu o poate da. El este Cel care potolește de fiecare dată marea învolburată a vieții noastre și liniștește furtunile inimii. Chiar dacă întrebările sunt multe, iar neliniștile ne încearcă fără încetare, numai El poate aduce pacea pe care nimic din lumea aceasta nu o poate dărui. Nu puterea noastră ne mântuiește, nici priceperea sau vrednicia noastră, ci mâna întinsă a lui Dumnezeu, Care nu încetează niciodată să-i ridice pe cei ce strigă către El.

Iar dacă valurile se înalță asupra noastră și furtuna pare să întunece tot orizontul vieții, să avem curajul și smerenia de a rosti aceeași rugăciune scurtă, dar atotputernică: „Doamne, scapă-mă!” Este rugăciunea care ajunge fără întârziere înaintea Tronului dumnezeiesc. Hristos, Care a întins odinioară mâna către Sfântul Apostol Petru pe apele Mării Galileei, o întinde și astăzi către fiecare dintre noi, pentru a ne ridica din adâncul deznădejdii, al păcatului și al neputințelor și pentru a ne conduce către limanul cel liniștit.

Iar împreună cu mâna Sa întinsă răsună și glasul Său, același ieri, astăzi și în veci: „Nu vă temeți!” Acest cuvânt străbate întreaga Sfântă Scriptură ca o lumină care alungă întunericul fricii. El i-a spus preotului Zaharia: „Nu te teme, Zaharia!” (Luca 1, 13), vestindu-i nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Tot astfel, îngerul Domnului le-a grăit păstorilor în noaptea Nașterii Mântuitorului: „Nu vă temeți, că iată vă binevestesc vouă bucurie mare” (Luca 2, 10). Același îndemn l-au auzit femeile mironosițe în di­mi­ne­ața Învierii, când au venit cu lacrimi la mormânt și au plecat purtătoare ale veștii celei bune. L-au auzit ucenicii în lumina dumnezeias­că a Schimbării la Față și l-au auzit apostolii în multe împrejurări ale vieții lor. Același glas se adresează și fiecăruia dintre noi, ori de câte ori inima este tulburată de teamă, de încercări sau de nesiguranța drumului.

Să nu încetăm vreodată să-I cerem ajutorul în vremea furtunii. Să-L chemăm cu credință, smerenie și stăruință, iar dacă rugăciunea noastră va izvorî din toată inima, Domnul nu va întârzia să vină. El este limanul celor învi­fo­rați, sprijinul celor osteniți, puterea celor slabi, pacea celor tulburați, bucuria celor în­tristați și nădejdea care nu rușinează. Prin El, furtuna se preschimbă în liniște, frica în curaj, lacrima în lumină, iar călătoria prin marea acestei vieți devine drum binecuvântat către țărmul liniștit al Împărăției cerurilor, singurul loc al bucuriilor netrecătoare.