„Prin suferință scrutăm la viața ce va să fie”

Medicina poate repara structura biologică a omului, însă nu poate epuiza taina persoanei umane. Între medicină și credință nu pot exista divergențe, ci o reală relație de complementaritate, ambele având rolul de a sluji omul în integralitatea sa. Medicina înțelege omul prin prisma realității biologice, iar teologia vorbește despre om ca despre persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Un dialog despre sensul suferinței, dincolo de experiența durerii, cu preotul Vlad Săcălean, paroh al Parohiei „Sfinții Grigorie Palama și Arsenie de la Prislop” din Lahr, Germania, și medic radiolog în cadrul Clinicii Universitare din Freiburg.

Probabil că vi se adresează des această întrebare. Părinte Vlad Săcălean, în viața dumneavoastră, medicina și teologia „fac casă bună”. Merg împreună pe același drum?

Pentru mine, medicina și teologia sunt două moduri distincte, dar în același timp profund complementare, prin care putem înțelege și sluji omul în integralitatea lui: pe de o parte, ca realitate biologică și, pe de alta, ca persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Expe­riența medicală care te aduce la întâlnirea dintre viață și moarte te obligă ca medic să privești omul în concretețea cea mai fragilă pe care o poate prezenta. De exemplu, un creier lezat, cu o funcție pierdută, scoate brusc în prim-plan echilibrul extrem de delicat dintre viață și moarte. În acest sens, aș spune că medicina este o știință a exactității și mai ales a respon­sabilității și a limitei, pentru că fiecare decizie pe care o luăm are consecințe ireversibile.

Teologic vorbind, omul nu poate fi redus la biologia sa. Aș merge aici la cuvântul din Cartea Facerii, care ne spune că „atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. Vedem foarte clar această constituție dublă a omului. Pe de o parte, țărâna, adică medicina, realitatea materială, biologică, și pe de alta, suflarea de viață. Această suflare de viață nu e o simplă energie vitală care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri, ci este tocmai dimensiunea personală, spirituală, rela­țională a omului, care pleacă de la Creatorul său, de la Dumnezeu. Și cred că aici se întâlnesc medicina și teologia, țărâna și suflarea, care se împreunează foarte frumos și dau naștere acestei minunate taine care este omul.

Știința nu poate epuiza taina persoanei

În medicină, doi și cu doi nu fac întotdeauna patru. De aceea vă întreb, există ideea de miracol sau minune în medicină?

Este o întrebare foarte grea, care cred că se pune foarte des. Mai ales în contextul medicinei moderne, îndrăznesc să spun că este foarte important să păstrăm o distincție clară între ceea numim progres medical neașteptat și ceea ce putem numi, teologic, miracol sau minune.

Există de multe ori progrese medicale neașteptate, care, ca definiție, sunt pur și simplu o evoluție favorabilă ce depășește ceea ce numim probabilitatea estimată sau așteptată, dar rămâne, în același timp, în interiorul biologicului posibil. Medicina e plină de astfel de situații. Sunt pacienți care se recuperează mult mai bine decât anticipai, complicații care nu apar, deși te așteptai să apară, evoluții care, în general, surprind întreaga echipă terapeutică. Aceste situații nu contrazic știința. De aceea spunem că sunt progrese medicale pe care nu le așteptam.

În schimb, miracolul, sau minunea în sens teologic, nu e doar un eveniment rar sau spectaculos, pe care poate unii dintre noi nu-l vedem niciodată, ci este o inter­ven­ție care vine de Sus, care depășește ordinea obișnuită a lucrurilor și care are, desigur, un sens duhovnicesc. Mă întorc la Sfânta Scriptură, care ne arată foarte clar că minunile nu sunt doar demonstrații de putere, ci sunt semne. Evanghelistul Ioan ne spune că „acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”.

Așadar, nu definim miracolul prin caracterul său neobișnuit, ci prin faptul că Dumnezeu îl trimite uneori ca să întărească credința. Pentru că, vă spun sincer, ca medic, nu mă impresionează neapărat și nu mă întărește în credință un rezultat favorabil neașteptat, pentru că știu, cum spuneați, că doi plus doi nu fac uneori patru. Mă impresionează însă un moment la care nici nu mă așteptam și pe care nu mi-l pot explica decât prin credință sau intervenție divină. Cred că aici este diferența între cele două.

Unde simțiți mai acut limitele cunoașterii, în științe sau în teologie?

Mă bucur că ați pus această întrebare, pentru că limita este foarte importantă atunci când ne raportăm la tot ceea ce facem în viața noastră. Aș începe cu expe­riența din domeniul medical. Atunci când ești medic sau când studiezi medicina, îți dai seama foarte repede de un lucru esențial: oricât de mult ar avansa știința, în cazul nostru știința medicală, ea rămâne în mod structural limitată. Există, la un moment dat, o graniță pe care nu o poți trece. Știința este absolut necesară și nu trebuie niciodată să ne oprim din a acumula știință, dar ea nu poate epuiza tainica realitate care este omul. În practică, lucrul acesta se vede în fiecare zi.

Avem situații în care ai absolut toate datele: date imagistice de cea mai înaltă rezoluție posibilă, o evaluare clinică extraordinară, făcută de cei mai buni clinicieni, algoritmi de tratament pe care îi avem de la marile societăți medicale ale lumii. Totul decurge ca la carte. Dar evoluția nu e cea pe care o anticipez. De ce?! Pentru că există ceva mai mult acolo. Există mai mult decât cunoaștere. Există limita de care vă spuneam. Și există, sigur, și cazuri în care prognosticul e rezervat, dar pacientul are o recuperare neaștep­tată, așa cum vorbeam înainte. Cred că tocmai această tensiune între ceea ce putem cunoaște și ceea ce nu putem controla sau anticipa este o lecție continuă de smerenie.

M-ați întrebat unde e mai grea sau mai evidentă limita, în medicină sau în teologie. Aș spune că în ambele domenii de cunoaștere limita e la fel de greu de trecut, doar că în moduri diferite. În realitatea biologică suntem de foarte multe ori puși în fața unei întrebări la care mi se pare că nu vom răspunde niciodată. Limita este foarte evidentă.

La fel, dacă ne punem întrebarea duhovnicească „cum s-a putut ca Domnul, ca om adevărat, să ia asupra Lui suferința fără să cârtească?”, realizăm că este o întrebare la care nu ai cum să dai răspuns ca om simplu, căci este o realitate tainică, o limită pe care mintea noastră nu o poate trece.

Există, așadar, limite în ambele părți și nu ai cum să treci de ele decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Cred că tocmai această tensiune între cunoaștere și ceea ce e dincolo de cunoaștere, între intervenție și neputință, este locul în care omul învață în cel mai autentic mod să fie om.

Întâlnirea cu Dumnezeu prin suferință

În domeniul pe care îl prac­ticați, vedeți zilnic oameni care poartă cruci grele. Cum se schimbă perspectiva asupra suferinței atunci când o priviți și ca medic, și ca preot?

Aș spune că suferința asumată de Hristos este, în esență, momentul în care înțelegerea noastră asupra suferinței se răstoarnă din temelii. Nu pentru că suferința devine în sine bună sau de dorit. Nu cred că poate cineva să spună asta, după ce a stat lângă patul unui bolnav care suferă cu adevărat. Ci pentru că, prin asumarea ei de către Domnul, aceasta nu mai rămâne un spațiu gol, absurd și lipsit de sens, devenind un loc al prezenței Lui. Înainte de Hristos, am putea spune că suferința era trăită predominant fie ca pedeapsă sau fatalitate, fie ca absurditate, un loc unde omul se confrunta cu suferința fără să aibă un răspuns ultim, fără să aibă o lumină care să o transfigureze. Dar în Hristos și prin Hristos se întâmplă ceva radical: Dumnezeu însuși intră în suferință și o asumă complet.

Cred că nu este om pe acest pământ care să-și dorească sufe­rința sau care, atunci când o are, să spună de la bun început: „A, ce bine că a venit asupra mea”. Nu, răspunsul natural al omului este poate acea strigare pe care Domnul o face chiar înainte să-și încredințeze duhul în mâinile Tatălui, pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Așa ne întrebăm și noi: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce mie?

Dar strigătul Domnului de pe cruce nu e sub nici o formă un semn de necredință. Și cred că nici în cazul cuiva asupra căruia vine suferința nu e vorba de necre­dință, ci acea strigare lăuntrică este o expresie a asumării depline a condiției umane. Domnul tră­iește suferința nu din exterior, ci în interior și până la capăt, până la limita singurătății. Și aici se produce schimbarea fundamentală.

Suferința nu mai e doar o experiență umană, ci devine un loc de întâlnire cu Dumnezeu. E foarte, foarte greu să schimbi această perspectivă, mai ales când te întâlnești cu un pacient aflat în suferință, și să-i spui că su­ferința nu este absurdă și nu este o finalitate, că are pur și simplu ceva dincolo de experiența durerii.

Ne spune tot Scriptura: „Prin rănile Lui, toți ne-am vindecat”. Ce înseamnă acest lucru? Că rana noastră ne vindecă și pe noi, vindecă sufletul nostru. Sigur, e foarte greu să interiorizezi acest cuvânt, dar aceasta este realitatea. Durerea în sine, ca atare, nu mân­tuiește, ci iubirea care vine prin ea, iubirea Domnului, care s-a urcat pe cruce și a luat sufe­rința; ea este cea care mântuiește și cea care vindecă.

Pentru că cercetați și vedeți zi de zi imagini de rezo­nanță magnetică nucleară, vă rog să ne explicați ce se întâmplă în creierul unui om aflat în suferință extremă?

Este o întrebare la care încă nu avem un răspuns complet. Eu lucrez acum în cadrul Clinicii de radiologie, și ce face radiologia sau neuroradiologia? Își pune întrebări legate de ce se întâmplă cu structurile pe care le vedem atunci când deschidem, bunăoară, cutia craniană și ne uităm la creier. Ce se întâmplă cu ele atunci când omul este așa cum este el, și anume 99,99% din timp? Cum funcțio­nează și cum relaționează ele cu mediul exterior? Prin examinările RMN funcționale, putem observa modul în care funcțio­nează structurile cerebrale superioare atunci când omul ascultă muzică, de exemplu, când este pus să facă niște calcule matematice și, evident, așa cum ați întrebat, când se află într-o stare profundă de suferință. Sigur, există studii care ne arată foarte clar că, în unele momente, unele zone din creier sunt mai active biologic, iar atunci când omul se confruntă cu o adevărată suferință, o multitudine de zone participă la procesarea durerii. Dar acest lucru nu se traduce neapărat printr-un răspuns foarte simplu, care poate fi dat sub forma unei propoziții precum „acum putem să intervenim în zona aceea a creierului pentru a anula acolo activitatea neuronală și astfel a reduce suferința omului”.

Sigur, se poate interveni în acest fel într-o anumită măsură, dar experiența durerii este atât de complexă încât nu putem să-i dăm un răspuns anume. Vă dau și un exemplu.

Un studiu publicat de colegii de la Universitatea din Tübingen a arătat cât de diferite erau pa­ttern-urile, adică modul în care arăta activitatea cerebrală la nivelul cortexului, la pacienți care aveau stări clinice practic identice. Deci zece oameni, așezați unul lângă altul, aveau, clinic vorbind, același diagnostic, de stare vegetativă, și totuși examinările lor RMN funcționale arătau foarte diferit. Cinci dintre ei prezentau activitate cerebrală detectabilă în timpul unor sarcini mentale, iar ceilalți cinci nu. Ce-mi spune acest lucru? Că tot ceea ce vedem noi din exterior sau modul în care un om își exteriorizează starea nu reflectă neapărat ceea ce se întâmplă la nivel biologic, la nivelul scoarței cerebrale. Și atunci ne punem întrebarea ce este sufe­rința sau cum este trăită sufe­rința, mai ales atunci când omul nu o poate exprima. Aceasta este o întrebare mai degrabă teologică decât medicală.

Credința promite vindecarea sufletului, nu automat şi a trupului

Și atunci, în ce fel suferința poate deveni un drum spre vindecare interioară, chiar și atunci când trupul nu se vindecă?

Poate răspunsul la această întrebare supără la prima vedere, dar cred că trebuie dat un răspuns cât se poate de asumat. De multe ori, oamenii se apropie sau se reapropie de Biserică și de Dumnezeu atunci când se află în suferință. Acesta este, sigur, un lucru bun, pentru că oricare ar fi momentul întoarcerii omului la Domnul, el este primit cu brațele deschise. Însă nu cred că trebuie, mai ales în ceea ce privește experiența sufe­rinței și a bolii, să facem din cre­dință și din relația cu Dumnezeu un lucru magic. Am mai spus asta și voi continua să spun și de la amvon, cât voi fi preot și medic pe acest pământ, cât Dumnezeu va îngădui: nu credința este cea care vindecă trupul. Credința este cea care vindecă sufletul! Domnul nu ne promite că, dacă suntem cre­dincioși, vom avea o viață bună.

Să ne aducem aminte ce se întâmpla cu primii creștini, cei care au fost cel mai aproape de Domnul. Majoritatea au trăit o viață foarte grea, iar la final și-au dat viața și sângele pentru Domnul. Noi suntem creștini privilegiați. Avem de cele mai multe ori experiențe care ne mângâie sufletul, avem slujbe frumoase, deosebite, cu cântări frumoase, uneori slujbe arhierești, unde ne bucurăm și ne veselim, dar realitatea este că, ne spune Domnul, „în lume necazuri veți avea”. Și necazurile vin sub diferite forme, inclusiv cele ale bolii.

Atunci, ce face credința? Face locuibilă această suferință. Pentru că prin ea nu ne uităm la viața aceasta, ci ne uităm la viața ce va să fie. Încă o dată spun, Dumnezeu nu ne promite o vindecare a trupului. Sigur, ea se întâmplă uneori, dar nu este cea finală. Cea finală este vindecarea sufletului, care ne permite, prin Taina Spovedaniei, prin care ne botezăm încă o dată sufletul cu lacrimi, și apoi prin Taina Sfintei Împăr­tășanii, în care primim Trupul și Sângele Domnului, să mergem și să ne unim cu El. Așadar, credința nu promite vindecarea trupului, ci pe cea a sufletului.

Dar un suflet sănătos ajută, de foarte multe ori, în păstrarea sănătății trupești. Cum se poate argumenta medical acest lucru?

Există o axă neurologică, neurochimică, numită axa hipotalamo-hipofizo-adrenocorticală (HPA), adică un mecanism neuroendocrin care reglează nivelul de stres la nivelul organismului. Această axă este influențată de diferiți factori, cum ar fi cel psihic sau psihologic.

Spuneam că omul este relație și știm foarte bine că modul în care ne trăim relația cu exteriorul face ca psihicul nostru să fie mai liniștit sau mai puțin liniștit. Când este mai puțin liniștit, această axă este extraordinar de activă. În acel moment, cortexul glandei suprarenale secretă foarte mulți hormoni. Unul dintre ei este cortizolul, care nu face, nici mai mult, nici mai puțin, decât să supună corpul unui nivel de stres, repet, foarte ridicat. Această stare de stres a organismului duce la o degradare atât biologică, cardiovasculară, renală, hepatică și așa mai departe, cât și a stării de sănătate mentală. Pentru că și creierul, chiar dacă este un loc tainic și nu putem pune mâna chiar pe locul unde se produce experiența conștienței, este, putem spune cu siguranță, alterat de această stare exterioară sau interioară de stres. Și atunci, o relație bună cu mediul exterior, o relație bună cu noi înșine, o relație bună cu aproapele și, mai ales, cu Dumnezeu poate duce la o ameliorare semnificativă a trăirii biologice la nivelul corpului fiecăruia dintre noi.

Ați întâlnit pacienți care să accepte, să integreze sufe­rința într-un mod asemănător cu cel al Dreptului Iov? Ce lecție v-au oferit acești oameni?

Am întâlnit o singură fată, tânără, venită aici singură, realmente singură în fața bolii. Reușise să-și construiască un viitor și, când totul era gata, când avea „toți sacii în căruță”, dacă-mi permiteți exprimarea, a lovit-o o boală necru­țătoare. Ei bine, în fața acestei boli am văzut o răbdare și o acceptare cum nu pot să-mi explic bine nici în ziua de astăzi. Cred cu tărie că acolo a fost intervenția divină, mâna lui Dumnezeu, care a lucrat și i-a atins sufletul, pentru ca ea să poată într-adevăr să treacă prin asta, să asume suferința și boala și, aș spune, deznădejdea, pe care a transformat-o în nădejde. Și tocmai pentru că a avut această putere, a reușit să treacă prin expe­riența bolii, care a fost una foarte gravă și deloc cu prognostic bun. A trecut prin niște experiențe foarte grele în care niciodată nu a cârtit sau cel puțin eu nu am văzut-o niciodată să cârtească.

Acum, când o întâlnesc la biserică, o împărtășesc și o îmbră­țișez, simt o bucurie atât de mare, pentru că ea este pentru noi toți un exemplu de răbdare venită exact pe această filieră a lui Iov. Este singurul caz și cred că nu o să-l uit niciodată.