Prin urechile acului

Nu ca să râd de ea, ci numai ca să văd dacă se poate, în loc de ață, am vârât în acul cu care cosea mamaia un șir de cocori. Cum era o zi de toamnă, am luat un capăt al șirului de pe cer și l-am trecut prin urechile acului.

Mamaia mi-a cusut cu cocori haina de școală. D-aia și puteam să mă ridic de la pământ când plecam de acasă cu ghiozdanul în spate. Aș fi și izbutit, dacă voiam, să mă înalț până la cer, fiindcă mamaia folosise mulți cocori din șir ca să-mi termine haina, mi-era însă teamă c-or să spună ceilalți copii despre mine că mă cred înger. Și-or să-i spună și doamnei învățătoare asta. Așa că nu mă ridicam niciodată mai sus de vârful copacilor, ca toți copiii să vadă că rămân mai departe om de pe pământ ca și ei.

Cocorii nefolosiți la cusut își continuau zborul spre țările calde. Mă gândeam, privindu-i cum se îndepărtează, ca la primăvară, când s-or întoarce, să-mi descos haina la loc, ca să nu lipsească nici un cocor din șir la înapoierea acasă.

Într-o altă zi am luat mirosul tuturor florilor din grădini și l-am trecut prin urechile acului.

Când pleca tata la câmp ziceai că plouă cu miresme în urma lui. Era de la cămașa pe care i-o cususe mama.

Odată m-am gândit să iau un fir de lumină de la stele și să cos cu el lumina ochilor mamaiei. Dar n-am putut din cauză că ea n-a vrut deloc să doarmă în noaptea aceea cu ochii deschiși. Mi-am cusut mie niște gânduri, între care și cel de mă strecura eu însumi prin urechile acului de cusut.

Credeam că n-o să încap, dar am încăput. Doar că, ajuns în partea cealaltă, am băgat de seamă că-mi luase altcineva locul.

Drumul prin urechile acului mamaiei era mai lung decât drumul de acasă până la școală. Altminteri, n-ar fi ieșit, în locul copilului ce intrase printr-o ureche, un om bătrân prin urechea cealaltă. Taman bun de cusut cu el absența de pe lume a mamaiei. Și, dacă mai rămâne un crâmpei de ață în ac, poate și absența mamei.