Prinţ al Ortodoxiei, apărător al valorilor perene româneşti

Între sfinţii români care şi-au trăit viaţa după rânduiala lui Dumnezeu, jertfa domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, şi a fiilor săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, împreună cu Ianache Văcărescu, sfetnicul său, oferă un strălucit exemplu de dragoste martirică pentru Hristos şi pentru credinţa noastră strămoşească. În istoria neamului nostru, jertfa lor atinge o culme de neegalat. Dumnezeu a rânduit ca Sfântul Constantin Brâncoveanu să rămână ultimul şi astfel să-i poată îmbărbăta pe fiii săi spre a-şi primi moartea cu demnitatea rangului lor şi cu certitudinea vieţii veşnice.

 

Epoca brâncovenească este o perioadă de înflorire artistică fără precedent a culturii româneşti. Înconjurându-se de oameni învăţaţi şi iubitori de cultură, precum Sfântul Antim Ivireanul, Constantin Brâncoveanu reuşeşte să introducă în Biserică şi administraţie limba română,  susţinând totodată şi lupta românilor transilvăneni pentru păstrarea credinţei şi a legii strămoşeşti. Moartea sa martirică pentru Hristos a fost o încununare a întregii sale vieţi, o viaţă pusă în slujba neamului românesc şi a credinţei ortodoxe.

În ceea ce priveşte viaţa sa, menţionăm că Sfântul Constantin Brâncoveanu (anii de domnie 1688 - 1714) era descendentul a două familii boiereşti ce au influenţat viaţa politică a Ţării Româneşti timp de mai multe secole. Tatăl său era postelnicul Papa Brâncoveanu, iar mama sa, Stanca Cantacuzino, era sora domnitorului Şerban Cantacuzino, a stolnicului cărturar Constantin Cantacuzino şi a spătarului Mihail Cantacuzino. Constantin Brâncoveanu avea relaţii de rudenie cu familia Basarabilor, prin familia Craioveştilor, ca nepot al lui Matei Basarab, dar şi prin boierii Cantacuzini, renumiţi pentru forţa lor economică şi autoritatea politică pe care o aveau în conducerea statului medieval românesc. S-a căsătorit cu Maria, nepoata (de fiu) a domnitorului Antonie Vodă din Popeşti, fiind binecuvântat cu patru fii şi şapte fiice. Prin această căsătorie s-a  unit cu o altă mare familie de boieri pământeni, fapt ce i-a adus stabilitatea la tronul ţării (Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-romani şi români“, Iaşi, 2007, p. 224).

 

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 şi a crescut la curtea de la Mărgineni a postelnicului Constantin Cantacuzino, tatăl său fiind ucis de turci în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor din Bucureşti în 1655 (cf. Ion Barnea, „Ctitoriile bisericeşti ale lui Constantin Brâncoveanu“, BOR, nr. 1-6/1997, p. 117). Rămas orfan, el a fost ajutat de fraţii mamei sale, primind o aleasă educaţie, fiind singurul moştenitor al unei însemnate averi pe care şi-a sporit-o continuu prin cumpărări de sate şi moşii.

De educaţia sa şi a verilor săi s-a ocupat unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, un dascăl deosebit, cu o cultură aleasă, formată în marile capitale din Orient şi Occident, bun cunoscător al şcolilor din Padova şi Veneţia, unde studiase şi cu care a ţinut o legătură permanentă. Cunoştinţele dobândite de la unchiul său au fost folosite ulterior de domnitorul Constantin Brâncoveanu în toate acţiunile culturale şi sociale pe care le-a desfăşurat de-a lungul celor 25 de ani ai domniei sale. Dragostea pentru Biserica strămoşească a făcut ca domnia sa să fie dedicată întru totul ridicării de lăcaşuri sfinte, refacerii unor aşezăminte aflate în paragină, susţinerii acţiunilor filantropice desfăşurate prin intermediul mănăstirilor şi nu în ultimul rând dezvoltarii tiparului, ca mijloc de consolidare a limbii şi culturii româneşti în toate teritoriile locuite de români.

 

 În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), tânărul Constantin a urcat toate treptele ierarhiei boiereşti, participând activ la treburile politice ale ţării şi ajungând, la 1688, mare logofăt şi ispravnic al scaunului domnesc. A participat la multe acţiuni politice atât în Apus, cât şi în Răsărit, fiind un bun cunoscător al limbilor greacă, latină şi slavonă. Şerban Cantacuzino este domnitorul care a iniţiat tipărirea „Bibliei de la Bucureşti“ (1688), prima traducere integrală din limba greacă în română a Sfintei Scripturi, Constantin Brâncoveanu finalizând apariţia acesteia după moartea unchiului său.

În perioada când era boier, el şi-a construit curţile de la Potlogi şi Mogoşoaia, ridicând la fiecare câte o biserică (Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-romani şi români“, p. 226), şi s-a îngrijit de ctitoriile bunicului său Preda Brâncoveanu, reuşind să ajute mănăstirile Dintr-un Lemn şi Gura Motrului, precum şi Mănăstirea Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti cu care se înrudea. Unirea celor două familii de boieri a influenţat decisiv viaţa şi faptele domnitorului Constantin Brâncoveanu, cel care va avea la dispoziţie toate pârghiile puterii, prin care a reuşit să creeze o monumentală operă culturală şi un stil aparte, „stilul brâncovenesc“.

 

Constantin Brâncoveanu a ajuns domn la o zi după decesul unchiului său, Şerban Cantacuzino, la 29 octombrie 1688, fiind dorinţa dregătorilor ţării de a avea conducător un om învăţat şi destoinic. „Logofete – i-au zis boierii -, noi cu toţii pohtim să ne fii domn!“ Însă tot boierii au fost aceia care au grăbit moartea domnitorului şi a fiilor săi, în anul 1714.

 

Domnia lungă a lui Constantin Brâncoveanu a fost una dintre cele mai înfloritoare perioade ale culturii româneşti, la curtea sa intersectându-se două curente culturale diferite, cel din Occident, de sorginte italiană, reprezentat de Antonio Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, de doctorul grec Iacob Pytarino şi predicatorii Gheorghe Maiota şi Ioan Avramios, şi cel oriental, reprezentat prin patriarhii Dositei şi Hrisant Notaras ai Ierusalimului, Gherasim Paladas al Alexandriei şi Atanasie Dabbas al Antiohiei, care au trăit mulţi ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu. La aceştia se mai adaugă profesorii de la Academia domnească „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi mai ales Mitropolitul Antim Ivireanul, cel care a susţinut prin tipăriturile sale introducerea limbii româneşti în cult şi răspândirea cărţilor de aici în Moldova, Transilvania şi în ţările vecine ortodoxe.

 

Dintre cărturarii români care au avut un rol important în viaţa culturală a ţării s-au distins stolnicul Şerban Cantacuzino, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu şi episcopii Mitrofan şi Damaschin de la Buzău. Bucurându-se de încrederea deplină a domnitorului, ei au contribuit prin scrierile lor, prin traducerile de cărţi din limba greacă şi prin tipărirea lor, la instituirea unei „monarhii culturale“ în timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Considerându-se continuatori ai tradiţiei culturale bizantine, domnitorii Ţării Româneşti au sprijinit lumea ortodoxă aflată sub stăpânirea turcilor, ajutând cu importante danii Patriarhiile Ortodoxe din Orient şi Muntele Athos şi tipărind cărţi de cult în limbile greacă, siriană şi georgiană. Constantin Brâncoveanu şi-a asumat responsabilitatea de a apăra ortodoxia balcanică tipărind în 1699, la Snagov, „Mărturisirea credinţei ortodoxe“ ca răspuns la propaganda catolică şi calvină asupra populaţiei ortodoxe. Prin implicarea sa directă, domnitorul muntean a promovat o adevărată renaştere bizantină pe plan cultural şi artistic. Nicolae Iorga aprecia astfel politica domnitorului în plan cultural: „Dacă Brâncoveanu îşi mai amintea de cultura slavonă, sprijinea puternic cultura română în limba ţării; dacă nu era străin de cultura Europei, acea cultură care i se părea vrednică de protecţia sa era cea elinească, care trebuia să-i proclame cu cinste numele în Orientul grecizat“ (Nicolae Iorga, „Istoria literaturii române“, vol. I, Bucureşti, 1925, p. 37).

 

Constantin Brâncoveanu a domnit într-o perioadă în care trei mari Puteri europene se luptau pentru supremaţie. Imperiul Otoman dorea să-şi păstreze aria de influenţă în sud-estul Europei, în timp ce austriecii şi ruşii emiteau pretenţii asupra teritoriilor aflate în zona de graniţă. În 1699, prin Pacea de la Carlovitz, Austria a reuşit să-şi întindă teritoriile peste Ungaria şi Transilvania, iar în 1711 turcii reuşesc să-i învingă pe ruşi şi astfel să-şi întărească puterea în Ţările Române. Constantin Brâncoveanu a reuşit să păstreze o relaţie echilibrată cu cele trei Puteri beligerante, domnia sa fiind reconfirmată de mai multe ori în urma cumpărării tronului cu multe pungi de galbeni (1703). Va urma. (Pr. dr. Nicuşor-Viorel Popescu)