Printre icoane și spovedanii, cu ochii mereu ațintiți către cer

Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim se bucură de bogatele cronici zugrăvite în anul canonizării sale, dar mai ales și de pre­țuirea pe care a cunoscut-o încă din timpul vieții. Într-o lume marcată de neliniști și urzeli împotriva Bisericii, a strălucit tăcut, asemenea unui candelabru aprins într-o criptă.

Nu doar cei ce caută aplauze își lasă amprenta în veac, ci mai ales cei care ard din dragoste curată pentru cele de sus. Iar aceștia, tocmai pentru că n-au strigat după slavă, sunt adesea trecuți prin foc mai aprig decât ceilalți. Așa a fost și cu Părintele Sofian: tânăr cândva, cu sufletul aprins de râvnă, pur­tat pe umeri fragili, dar hotă­râți. A fost urmărit, nedreptățit, închis, izgonit din rostul său de slujire, dar nu înfrânt. Puterea care l-a ridicat nu venea din această lume.

Cei care l-au crezut învins nu știau că Evanghelia nu se stinge cu lacătul, nici cu exilul. Din tăce­rea impusă a crescut și mai adânc duhul lui. A fost un misionar cu sufletul împărțit în mii de clipe dăruite celorlalți - o osteneală tăcută, monahală, în inima cetății. Fie că predica sau învăța, fie că doar asculta, prezența sa era o binecuvântare. Puțini preoți au oferit atât de mult timp inimă și veghe ca el. Dacă un pictor își dă viața unei pânze, Părintele Sofian a pictat suflete, în Taina Spovedaniei și-n liniștea rugăciunii.

Se spune că în posturi, când rămânea în București, nu părăsea biserica până târziu după miezul nopții. Acea tăcere în care rămânea era lucrătoare, iar răbdarea lui - nemărginită. Iubirea lui - fără capăt. Cuvintele sale, când predica, curgeau limpezi, cu noimă și adâncime. Însă ucenicii apropiați știu că adevărata comoară nu era în predici, ci sub epitrahil, în mărturisirea cea tainică.

A fost ca un izvor limpede din munte, la care veneau oameni de departe, căutând nu doar sfat, ci lumină îndrumătoare. O fiică duhovnicească, femeie de cultură și rafinament, îmi povestea cu ochii scăldați în lumină despre bucuria de a-l fi cunoscut. Dar nu este o mărturie izolată: toți cei apropiați păstrează ca pe odoare cuvintele și gesturile sale. Marii duhovnici seamănă în suflete sămânța cea bună ani de-a rândul, cu răbdarea celor care zidesc în nevăzut. Cuvintele Apostolului Pavel despre „durerile nașterii” (cf. Galateni 4, 19) își află aici un ecou viu: duhovnicul este asemenea unei mame care își naște pruncii întru Hristos.

Asemenea apoftegmei Sfântului Cleopa, care spunea că e mai greu să formezi un călugăr decât să zidești o biserică, tot astfel a înțeles și Cuviosul Sofian rostul său.

Deși a primit multe aprecieri în timpul vieții, s-a confruntat adeseori cu denunțuri și atitudini ostile.

Printre prietenii săi apropiați, cunoscuți încă din tinerețe, s-a numărat Patriarhul Teoctist, dar și Arhiepiscopii Eftimie Luca și Gherasim Cristea, care i-au stat alături până la sfârșit, asemenea unei familii duhovnicești. A primit aprecierea Patriarhului Justinian, care l-a numit stareț după ce trecuse prin temniță, și a rămas apropiat de mari părinți precum Dumitru Stăniloae, Cleopa Ilie şi alţii.

Dar mai presus de toate, Părintele Sofian s-a împrietenit cu icoana: a zugrăvit chipurile Mântuitorului, ale Maicii Domnului și ale sfinților vreme de o jumătate de veac. Îi îndemna pe ucenici să-și ridice privirea spre ele, ca spre ferestre ale veșniciei. În fața icoanei „Dulcea Sărutare” a plâns, recunoscând cu sinceritate că nu-l poate ajunge pe marele iconar Irineu Protcenco - mărturisire de o rară finețe sufletească.

O altă iubire nemărginită a lui a fost spovedania. Înainte de a-i asculta pe ceilalți, se pleca mai întâi el pentru a se mărturisi. Fiii săi duhovnicești mărturisesc că un astfel de duhovnic se întâlnește rar. Nu judeca, nu strivea prin cuvinte, ci ierta, asemenea Domnului, Care a întrebat-o pe femeia păcătoasă unde sunt pârâșii ei...

Am avut binecuvântarea de a-l întâlni la Mănăstirea Antim. M-au impresionat atât frumusețea slujirii sale, cât și atenția și bună­voința față de toți, mai ales față de străini. Nu lăsa pe clerici să slu­jească fără cruce, nu pentru podoabă, ci pentru a aminti de Jertfa Domnului. Era deopotrivă mărinimos: chiar dacă Antimul avea resurse modeste, se ostenea să ajute, iar bunătatea sa oglindea bunătatea lui Dumnezeu.

L-am întâlnit și la Sihăstria, în acea vreme în care părinții mari ai neamului se strângeau ca frații într-o tainică adunare duhovnicească. Împreună cu Părintele Cleopa și cu teologul Dumitru Stăniloae, prezența sa nu era una de autoritate, ci de unitate smerită. „Iată ce bine și ce frumos este ca frații să locuiască împreună” (Ps. 132, 1) - acest vers se împlinea pe viu. Catehezele Părintelui Cleopa, rostite în aer liber, transformau acel colț de mănăstire într-un amfiteatru al cerului, iar Părintele Sofian, cu blândețea lui adâncă și zâmbetul stins în lumină, închega această comuniune, tăcut și deplin.

Scrisorile și vederile lui, trimise din Liban ori din alte locuri către prieteni pictori, dezvăluie gingășia și atenția sa. Îi prețuia pe toți, chiar și pe cei cu mai puțină măiestrie. Nu degeaba a fost numit „Apostolul Bucureștilor”: știa să vadă în fiecare un dar de la Dumnezeu.

O legătură aparte, pe care se cuvine s-o amintim, era prietenia sa cu părintele Veniamin Acojocă­riței - pictor, miniaturist și versificator de suflet, slujitor ani înde­lun­gați la Catedrala Mitropolitană din Iași. După pensionare, s-a retras la Neamț, unde și-a petrecut în liniște ultimii ani de viață, fără a înceta să creeze și să lucreze fapta cea bună, chiar și atunci când slujba îl obosea. Trupul slăbea, dar duhul veghea necurmat.

Deși ajuns la o vârstă venerabilă, părintele Veniamin nu contenea să scrie, să picteze și să creeze. Între ianuarie 1964 și aprilie 1965 a versificat Psaltirea, ilustrând-o mai apoi cu miniaturi și picturi, prin multă osteneală, vreme de trei ani, între 1974 și 1977.

Citind neîncetat Psalmii lui David, el a reușit să transpună în versuri rugăciunea profetului rege, având modele din vechime, dar străduindu-se să fie un rugător al timpului său. Mărturisea adeseori că această remarcabilă operă - atât versificarea, cât și icoanele ce o însoțeau - se izvodea în nopțile de priveghere, ca rod al rugăciunii fierbinți.

Lucrarea nu a fost destinată va­ni­tății, ci împărtășită ca un dar sa­cru prietenilor sufletești - între care arhimandritul Benedict Ghiuș de la Cernica și, firește, Părintele Sofian Boghiu. Într-o scrisoare din 29 octombrie 1977, părintele Benedict îi scria cu căldură: „Bucură-te că nu te asemeni cu nici unul dintre cei care au versificat mai înainte Psalmii lui David. M-am desfătat la citirea lor și te îmbrățișez cu dragoste în Hristos”.

Câțiva ani mai târziu, în 1984, la sărbătoarea Sfintei Mahrame, Părintele Sofian îi trimitea următoarea scrisoare: „Am răsfoit cu zăbavă și cu dragoste această Psaltire în versuri, împodobită cu ima­gini și ornamente de către Prea­cu­vioșia Ta. Se vede că este rodul unei munci îndelungate. Din câte simt, versurile sunt mai spontane și mai firești, iar ilustrațiile închid în ele mai multe căutări și multă trudă. Însă și unele și altele vădesc o lucrare personală, originală și plină de sinceritate. Marele merit al acestei prețioase lucrări stă în faptul că este prima și singura de acest fel, izvodită de un călugăr român în mănăstirile țării noastre, în veacul al XX-lea. Mulțumiri, Părinte Veniamin, pentru această nobilă rodire călugărească, pentru acest dar preacinstit oferit iubitorilor de frumuseți duhovnicești”.

Această mărturie, venită de la un pictor și prieten, arată pre­țui­rea autentică a Părintelui Sofian pentru lucrarea confratelui său. Departe de a fi un simplu mesaj de încurajare, aprecierea constituie o însemnare de mare valoare duhovnicească și culturală.

Aducându-ne aminte de acești oameni ai lui Dumnezeu, purtăm în inimi icoanele vii ale unei viețuiri filocalice - chipuri de rugăciune arzătoare și slujire smerită, prin care Preabunul Dumnezeu a înfrumusețat Biserica Sa ca pe o mireasă a luminii.

Adaug aceste rânduri, cu recu­noș­tință, la cronicile ce nu se opresc la oameni, ci se înalță spre Cel ce este „minunat întru sfinții Săi”.

Cred cu tărie că pilda Sfântului Cuvios Sofian de la Antim va continua să strălucească în inimile celor care Îl caută pe Dumnezeu: va îndemna la căutarea Luminii, la răgaz lângă icoană, la întoarcerea tainică spre izvorul iertării. Așa cum viața lui întreagă a fost o rugăciune tăcută și adâncă, așa este acum mijlocirea sa: un sprijin nevăzut pentru monahii și credin­cioșii acestui neam, ce pășesc cu nădejde în urma sfinților.