Privegherea Bisericii în așteptarea Duhului Sfânt
Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Ioan 17, 1-13
În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
Prin rânduială bisericească a fost ales acest fragment din marea rugăciune arhierească, rostită de Domnul Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani mai înainte de Pătimirile Sale, redată în extensie maximă în Joia cea Mare, iar acum restrânsă la esențial pentru a ilustra starea Bisericii între sărbătorile Înălțării și Cincizecimii, chemată să intre în rugăciunea de foc a Domnului ca bucuria ei să fie deplină. Fervoarea acestei rugăciuni ființiale, rostită cu ochii ațintiți către cer, cu toată inima sa revărsată către Tatăl, avându-i ca martori duhovnicești pe ucenicii Săi din toate veacurile, cu sudori de sânge, covârșește orice cuvânt de comentariu și cere nimic altceva decât intrarea tuturor ucenicilor Domnului în această stare de rugăciune plenară în care inima cuprinde întreg universul, depășind toate dezbinările prin entuziasmul iubirii treimice unificatoare. Calea Domnului de la smerenia Întrupării la ceasul proslăvirii, de la teascul Crucii la tronul slavei, redată în amănunt în Sfintele Scripturi, este și calea Bisericii Sale, a celor care au crezut în cuvintele Sale, s-au botezat și care celebrează și împlinesc credința în viața liturgică și în ecourile ei sociale, culturale cotidiene. Drumul lung străbătut de Fiul lui Dumnezeu de la Înomenire la proslăvire, de la asumarea firii omenești prin deșertarea de slava dumnezeiască și lupta victorioasă împotriva răului, evacuarea acestuia din interior, înfrângerea și abolirea morții, cunoaște, după aspectul descendent al lucrării de mântuire, un moment tainic, ascensional, acoperit de norul slavei, dincolo de catapeteasma zilei a opta: întronizarea și proslăvirea lui Iisus Hristos ca Domn al Domnilor și Împărat al împăraților, de-a dreapta Tatălui, ca suveran al universului întreg și centru de iradiere a slavei lui Dumnezeu peste Biserică. Între cele două etape legate de venirea Domnului în lume și de întoarcerea sa la Tatăl, lucrarea de mântuire cunoaște acest moment cumplit al rugăciunii arhierești, testamentul Domnului pecetluit cu sudorile de sânge. Elementele esențiale cuprinse în rugăciunea de foc sunt slava, numele și cuvintele împărtășite de Domnul ucenicilor Săi și declarația de împlinire a lucrării Sale pecetluite de rugăciunea către Tatăl și cu ocrotirea Bisericii ca tezaur al acestei lucrări dinamice: În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la
Tine am ieşit şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Apogeul proslăvirii Domnului este atins în acest interval sfânt, când Cel care se înalță jubilând, cu veșmintele murdare de sângele strugurilor ca ale Podgoreanului care a călcat teascul (Is 63, 2), uimește cele nouă cete îngerești străbătând cerurile, iar așezarea Sa pe tronul slavei aduce maxima glorificare a firii umane, întoarcerea acasă a oii rătăcite și purtate pe umerii Păstorului, strălucirea și pătrunderea deplină de slavă a omenității, iar, în ziua cea mare, ziua cea de pe urmă, trimiterea Duhului Sfânt ca Mângâietor și Mângâierea cea mare, râul de foc al iubirii atotsfințitoare și ocrotitoare. Slava Sângelui Său devine slava Împăratului, Sângele teascului Crucii ajunge veșmânt de purpură împărătească, iar rănile podoabe vii împărătești. Răspunsul ceresc la acest salt în înalt este revărsarea de foc a Cincizecimii peste cenaclul Bisericii și inaugurarea zilei eshatologice, zilei celei de pe urmă în care este chemată Biserica să trăiască. Credința este răspunsul ucenicilor care au primit slava, numele și cuvintele Domnului ca cifru tainic pentru identitatea Sa. Despărțirea Domnului de ucenici aduce cu sine o paradoxală bucurie, dar și o tânjire, un dor, o tensiune între lume și Împărăție. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei (In 17, 1-13).
Pelerinajul Bisericii prin lume către Împărăție este pândit mereu de pericolul dezbinării, al căderii din iubirea treimică, prin ispitele veacului, iubirea de materie și superioritatea arogantă aducătoare de răstălmăcire, adică falsificare a credinței. Deloc întâmplător, înaintarea Bisericii de la Înălțare către Cincizecime este transpusă în cheie eclesială în pericopa apostolică, un adevărat testament al Sfântului Pavel, Apostolul neamurilor, aflat în drum către Ierusalim pentru Cincizecime, poposind la Efes și îndemnând pe preoții Bisericii să privegheze pentru unitatea Bisericii pândită de dezbinare: Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi (F. Ap. 20, 16-16; 28-36).
Testamentul Domnului pentru Biserică este pus în oglindă cu testamentul lui Pavel, rugăciunea și privegherea lui Iisus cu cele ale lui Pavel la Efes. Răspunsul Bisericii la acest Testament pecetluit cu Sânge a fost peste veac Crezul, rostit festiv la Botez și Liturghie până astăzi. Simbolul credinței a fost stabilit prin inspirație divină de către Părinții Bisericii la Sinodul I Ecumenic, convocat de Împăratul Constantin cel Mare, cel convertit, ca și Pavel, în chip minunat și devenit întocmai cu Apostolii. El oglindește dorul fierbinte pentru unitatea Bisericii din ruga Domnului din toată inima, din ruga lui Pavel, amândouă la momente de despărțire, rostite înaintea martiriului. Răspunsul Bisericii la aceste rugăciuni de foc: privegherea, trezvia și smerenia, Euharistia ca Cincizecime permanentă, tainică proslăvire și savurare a miresmei slavei, numelui și cuvintelor Domnului împurpurate de Sângele Cel Sfânt.