Profesorul

Întâlnindu-l pe stradă sau într-un anticariat, asistând la conferinţele Domniei Sale şi citindu-i ultimele cărţi, ne este greu să credem că Profesorul Gavril Istrate a împlinit, nu demult, 95 de ani!

Mai întâi, fiindcă aceia care îl cunosc de mai multe decenii (aproape şase, pentru cel ce semnează aceste rânduri) sunt surprinşi, astăzi, de scurgerea unui atât amar de ani; ori poate că încearcă să nu le recunoască apăsarea… În al doilea rând, pentru că Profesorul este pentru noi toţi acelaşi om tânăr spiritual, pe care l-am cunoscut şi eu din anii studenţiei, apoi, în calitate de competent şi de foarte exigent, dar şi atent îndrumător, acelaşi partener infatigabil în discuţii pasionate despre istoria limbii literare, despre graiurile populare şi însemnătatea cercetării lor, despre arta scriitorilor şi despre editarea operei acestora. Acelaşi însufleţit evocator al plaiurilor năsăudene sau al Văii Bistriţei... Profesorul Istrate a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea şi consolidarea a ceea ce se numeşte «şcoala lingvistică ieşeană», prin opera sa, prin sprijinul larg, pe diferite planuri şi în diferite împrejurări, pe care l-a oferit din toată inima tuturor celor care astăzi ilustrează, la catedră sau în cercetare, diferite ramuri ale ştiinţei limbii, printre care şi dialectologia - domeniu în care Domnia Sa a deschis calea investigaţiilor de teren ale universitarilor şi ale cercetătorilor ieşeni. Dar, şi ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, reprezintă cu mult mai mult, Profesorul Istrate, şef de catedră, decan, conducător al colectivului de lingvistică de la Institutul de specialitate de la Filiala Iaşi a Academiei Române, a reuşit, înainte de orice, să inspire şi să cultive o stare de spirit, fiind totodată garantul menţinerii ei în relaţiile dintre filologii de la Iaşi ce aparţin diferitelor generaţii. Este starea de spirit fundată pe preţuirea marilor înaintaşi - Ibrăileanu, Philippide, Puşcariu, Iordan, Sever Pop (un nume care-i este deosebit de scump) -, pe veneraţia sau admiraţia faţă de Eminescu, Coşbuc, Goga, Sadoveanu, Blaga, ca punte de legătură între vremurile noastre şi Coresi, Varlaam, Dosoftei, Ureche sau Neculce, animat de încrederea în demersul ştiinţific luminat de căldura sufletească. O atmosferă asigurând terenul fertil pentru echilibrul existenţial, tradus în speranţa că munca noastră înseamnă - ori poate însemna - ceva, că un punct de vedere merită să fie susţinut chiar - sau, uneori, mai ales - împotriva curentului („te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte“, ne cita Profesorul, adesea, din Glossă), că suntem fericiţii cărora le mai este dat să se entuziasmeze luând în mână o carte, de la Noul Testament de la bălgrad până la Drumurile basarabene ale lui Sadoveanu, ale cărui impresii le-a retrăit şi ni le-a făcut cunoscute şi Domnia Sa, în ultimul timp, străbătând Moldova dintre Prut şi Nistru. Cei mai mulţi dintre colegii de la departamentele de lingvistică ale Institutului „A. Philippide“ l-au avut ca profesor de Istoria limbii române literare, iar cei din a doua generaţie a elevilor săi îi datorează Profesorului şi introducerea în problematica generală a dialectologiei româneşti, aspecte prezente, de altfel, şi în cursurile Domniei Sale asupra limbii literare, ca şi în numeroasele studii referitoare la elementele regionale din textele vechi ori în limba scriitorilor români din diferite epoci. Profesorul Gavril Istrate este şi cel care a îndrumat primii paşi pe terenul cercetării ştiinţifice ai multora dintre lingviştii ieşeni: pentru unii, această îndrumare a început în cadrul cercurilor studenţeşti şi a continuat în calitate de conducător ştiinţific al lucrărilor de diplomă şi al tezelor de doctorat. Cuvintele de apreciere ale Profesorului au fost întotdeauna măsurate şi, de aceea, cu atât mai preţuite; şi aici s-a manifestat, la Domnia Sa, echilibrul, simţul datoriei, onestitatea intelectuală şi exigenţa, pe care le-a cerut şi colaboratorilor săi, faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi. Dat fiind acest climat în relaţiile noastre cu profesorul, orice evocare a D-Sale este o ocazie, pentru mine şi pentru colegii de la Institutul „A. Philippide“, de a ne manifesta recunoştinţa şi de a-i mulţumi pentru tot ce a făcut pentru noi ca dascăl, ca îndrumător şi ca om. Cel care, după cum se ştie, a devenit dialectolog (şi) apărând numele bun al consătenilor săi din Vărarea - Nepos, oameni „mândri din fire şi iubitori de cântec“ (să ni-l amintim pe Domnul Profesor Istrate în fazele de prolongement ale manifestărilor ştiinţifice la care am participat şi, desigur, să-i mai oferim asemenea ocazii!), „îndărătnici şi răzbunători, foarte muncitori şi energici“, este astăzi, pentru noi, un simbol al pasiunii filologice închinate cinstei şi adevărului. Cu prilejul mai multor conferinţe în faţa profesorilor şi studenţilor de la Chişinău, Bălţi, Cahul şi din alte oraşe din Moldova de dincolo de Prut, a cucerit prin cunoştinţele-i enciclopedice de cultură veche românească, de literatură română din toate timpurile şi prin căldura verbului, a însufleţit săli arhipline de oameni dornici să-şi cunoască literatura şi cultura neamului, să pătrundă trecutul spiritual al întregii familii româneşti, insuflându-le sau întărindu-le sentimentul satisfacţiei intelectuale plenare şi al mândriei naţionale. Astfel, Domnia Sa, ca transilvănean şi fiu al unui fost sat „grăniţeresc“, situat cândva la un alt hotar pe care istoria l-a şters, devenit moldovean şi ieşean autentic, relevă o punte de legătură între provinciile din estul României, pe fondul tradiţiei învăţământului filologic ieşean, al prestigiului Universităţii ieşene. În pofida unor grele încercări familiale de care soarta nu l-a scutit în ultimii ani, Profesorul Gavril Istrate ne cucereşte şi ne însufleţeşte mereu prin viaţa-i exemplară şi, spre bucuria şi mândria breslei, lucrează pentru binele neamului, însoţit de speranţele tuturor de a fi, pentru încă mulţi ani, un semn al încrederii întru omenie şi dreptate a celor care-i sunt în preajmă.