Profesorul Teodor M. Popescu, jumătate de veac în Biserica triumfătoare
Se împlinesc astăzi 50 de ani de la mutarea la cereştile lăcaşuri a profesorului de teologie Teodor M. Popescu (1893-1973). Cercetător de renume în domeniul istoriei bisericeşti universale, a cunoscut calvarul închisorilor comuniste pentru „vina” de a denunţa acest flagel. A rămas în memoria colectivă cu numele de „marele sacerdot nehirotonit al Bisericii noastre”.
Vrednicul de pomenire preot academician Mircea Păcurariu notează că s-a născut la 9 iunie 1893 în Boteni, judeţul Dâmboviţa. Cronica vremii şi alte surse reţin data naşterii la 1 iunie. A urmat studiile Seminarului Central din Bucureşti (1905-1913) şi ale Facultăţii de Teologie din Capitală (1913-1919), în plin război mondial.
După licenţă a urmat studii doctorale la Atena, între anii 1919 şi 1922, cu o teză de doctorat elaborată sub îndrumarea Arhiepiscopului Hrisostom Papadopoulos al Atenei şi al Întregii Elade, „renumit profesor de istorie bisericească universală”. A obţinut titlul de doctor în teologie în 1922 cu calificativ maxim şi „datorită faptului că prof. Teodor M. Popescu cunoştea şi vorbea foarte bine limba neogreacă, a fost angajat între 1 octombrie 1921 şi septembrie 1922 în postul de cancelar interpret al Legaţiei române din Atena”, mai scrie buletinul oficial al Patriarhiei Române.
Pentru a-şi fundamenta viitoarea carieră academică s-a îndreptat spre Occident, unde şi-a desăvârşit studiile prin specializări în domeniul istoriei bisericeşti universale la Facultatea de Litere şi Filosofie din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie protestantă, la Institutul Catolic şi la „École Pratique de Hautes Études” din Paris (1923-1925).
La întoarcerea în ţară a fost numit profesor la Seminarul Central din Bucureşti începând cu 1 decembrie 1925. Următorul an universitar îl găseşte la Iaşi, unde predă istorie bisericească universală la nivel universitar (noiembrie 1926 - decembrie 1927). La 1 aprilie 1927 a devenit profesor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde a predat până la 4 martie 1959. În perioada 6 septembrie 1942 - 14 octombrie 1944 a fost decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. „În tot timpul carierei sale didactice, profesorul Teodor M. Popescu a fost model de hărnicie, conştiinciozitate şi seriozitate. Cursurile sale impresionau totdeauna prin erudiţie şi metodă ştiinţifică, bazată pe studierea critică a izvoarelor, printr-o largă informaţie, prin pasiunea şi căldura expunerii. Prelegerile sale erau mult apreciate datorită sobrietăţii, clarităţii şi preciziunii lor”, se mai arată în articolul funebru.
Calvarul închisorilor comuniste
Cronica acelor vremuri de tristă amintire pentru Biserica Ortodoxă Română, supusă presiunii unui regim comunist ateu, nu a putut nota un fragment esenţial din biografia profesorului de asemenea statură. Anul 1959 nu este în mod întâmplător începutul unei sincope în cariera didactică a istoricului bisericesc. Adevărul lucrurilor a fost mărturisit în special abia după evenimentele din decembrie 1989. În revista „Ortodoxia”, nr. 1-4/1995, regretatul preot profesor Gheorghe I. Drăgulin descrie pe larg „poziţia anticomunistă” a profesorului Teodor M. Popescu şi calvarul care i-a urmat: „Analiştii deceniilor trecute ai vieţii noastre politice, bisericeşti şi culturale îşi dau astăzi seama că o personalitate cu profilul teologic evlavios şi activ precum cea pe care o urmărim nu putea să nu fie exclusă de ateismul militant din vechile ei rosturi şi modele. Acţiunea aceasta trebuia însă pregătită şi motivată în faţa opiniei publice cu mare grijă şi fariseism juridic. Înainte de a se dovedi calvarul care a fost, viaţa şi activitatea profesorului au devenit un neştiut ţintar de tracasare a autobiografiilor făţarnice, al declaraţiilor şi completărilor inutile. Soţia şi familia lui numai bănuiau pericolul, căci se cuvenea să fie cruţate pe cât a fost posibil. Chemat din nou la Securitate în ziua de 30 ianuarie 1959, profesorul Teodor M. Popescu a trebuit să suporte supliciul verbal cunoscut. Revenea mereu incriminarea că el critică politica regimului comunist”.
În urma unei descinderi în noaptea de 4 spre 5 martie 1959 în locuinţa sa, „cel urmărit a fost arestat, legat şi expediat imediat la închisoarea Jilava”. În 1942, Teodor M. Popescu susţinuse o serie de conferinţe şi publicase în Gândirea şi apoi în extras o lucrare cu titlul „Anticreştinismul comunist”, în care „se descria în fond, după o documentare impresionantă, campania de organizare a persecutării Bisericii Ruse” (pr. Gheorghe Drăgulin). În anii ‘50 ai secolului trecut, un asemenea capăt de acuzare nici nu mai avea nevoie de proces.
După un simulacru de judecată desfăşurată în 2 iunie 1959, în cadrul căreia „acuzatului i s-a acordat spre disculpare un singur minut”, Teodor M. Popescu a fost condamnat „la 15 ani de temniţă grea, cu confiscarea averii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată”. După cele şase luni de detenţie la Jilava a fost trimis în iadul închisorilor comuniste de la Aiud. În 15 ianuarie 1963, la capătul a trei ani şi jumătate de calvar, a fost graţiat. Eliberarea din închisoare nu însemna însă şi integrarea în societate. Tinicheaua condamnării politice avea să-l urmărească până la moarte. Şi în acest caz a fost providenţială înţelepciunea Patriarhului Justinian, care a reuşit să-l integreze pe fostul deţinut politic în perioada 1965-1972 ca inspector, bibliotecar şi redactor în cadrul Administraţiei Patriarhale.
După această sincopă a biografiei scrise la timpul prezent putem reveni la cronica oficială pentru evenimentul înmormântării. Slujba a avut loc în 7 aprilie 1973 în Biserica „Sfânta Ecaterina”, paraclisul teologilor bucureşteni. Marele profesor a avut parte de un sobor impresionant: Episcopul-vicar patriarhal Antim Nica Târgovişteanul; preotul Ioan Gagiu, directorul Administraţiei Patriarhale; arhimandritul Grigorie Băbuş de la Catedrala Patriarhală; preoţii profesori Vladimir Prelipceanu, Dumitru Popescu, Ene Branişte şi Ioan Rămureanu; numeroşi clerici din Bucureşti şi foşti studenţi. „După terminarea slujbei a vorbit PS Episcop Antim Târgovişteanul, vicar patriarhal, ca delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Justinian, scoţând în relief meritele ilustrului dispărut. PS Sa a accentuat că răposatul Teodor M. Popescu s-a distins ca profesor prin conştiinciozitatea, punctualitatea şi hărnicia sa, fiind totodată un bun creştin. Chiar şi după ieşirea la pensie, el n-a încetat să lucreze, colaborând la serviciile Administraţiei Patriarhale. A fost un caracter integru, impunându-se prin corectitudinea lui desăvârşită. A vorbit apoi pr. prof. I. Rămureanu, în numele corpului didactic al Institutului teologic din Bucureşti, făcând biografia ilustrului dispărut şi arătând pe larg meritele sale deosebite ca profesor şi istoric de o aleasă şi largă cultură”, citim în Biserica Ortodoxă Română.
Memoria Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti
În mai 2008, în primul an de arhipăstorire a Preafericitului Părinte Daniel în demnitatea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti a organizat simpozionul „Profesorul Teodor M. Popescu: Teolog, istoric şi mărturisitor al credinţei ortodoxe”. Cu acest prilej, ierarhi, profesori de teologie, cercetători şi foşti studenţi au creionat portretul istoricului bisericesc într-o serie de comunicări ştiinţifice.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a numit în mesajul de binecuvântare „Un luminător al Ortodoxiei româneşti”: „Învăţământul teologic românesc a avut în persoana profesorului Teodor M. Popescu un dascăl de excepţie, care a îmbinat profund şi armonios erudiţia cu evlavia, cunoştinţele vaste cu lumina convingerilor ferme, spiritul academic cu elanul misionar, onestitatea ştiinţifică cu sfinţenia vieţii. A explorat izvoarele din trecut ale credinţei Bisericii Ortodoxe şi a mărturisit credinţa ortodoxă în prezent. Ca şi părintele Dumitru Stăniloae, el a deschis Ortodoxia românească spre universalitate, fără complexe, cu pasiune, demnitate şi fidelitate faţă de valorile ei perene. De aceea, pilda lui luminoasă poate fi permanent un izvor de inspiraţie pentru generaţia prezentă şi cea viitoare de teologi şi slujitori ai Bisericii noastre”.
În sediul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Capitală, sala de lectură a Bibliotecii „Ecclesia” poartă numele „Teodor M. Popescu”. Toţi cei care îi trec pragul pentru a cerceta izvoare mai vechi sau mai noi sau pentru a participa la susţinerea publică a unor teze de doctorat se cuvine să înalţe o rugăciune pentru odihna veşnică a eruditului profesor pe care astăzi îl comemorăm.