Prohodirea egoului

Moartea este singura certitudine a vieții pă­mân­­­tești. Poate vei fi bogat sau sărac, inteligent sau simplu, apreciat sau desconsiderat, poate vei trăi singur, vei avea familie sau vei fi monah, dar cu siguranță vei muri. Și, așa cum se spune într-un vechi basm german, „numai moartea nu costă nimic”. Am putea privi ultima remarcă în mod ironic deoarece știm din viața reală că moartea a devenit mai scumpă ca niciodată, că poate fi transformată într-un adevărat spectacol, că pentru mulți a ajuns un fel de ultimă reprezentație din show-ul vieții lor. Însă, indiferent de cine se află pe catafalc, preotul are datoria de a se ruga ca și cum s-ar afla la propria sa înmormântare sau la cea a unei persoane apropiate. Cel decedat ne este, întotdeauna, rudă. Ne este frate sau soră, tată sau mamă, fiu sau fiică întru Hristos. Așadar, preotul asistă întotdeauna la înmormântarea unei rudenii, chiar dacă nu s-a întâlnit niciodată cu omul respectiv.

Adevărata noastră înmormântare, însă, în chip paradoxal, nu începe odată cu decesul, ea s-ar cuveni să aibă loc cu mult înainte. Înainte de a muri, în mine trebuie să moară toate patimile, tot păcatul pe care Hristos l-a ucis deja pe Cruce, vărsându-Și sângele Său curat pentru tot și toate. Dacă încă nu a murit în mine păcatul, atunci moartea devine pentru mine doam­na cu coasa, atât de eficient reprezentată și de respingătoare pe cât a putut să o înfățișeze ima­gi­nația copilăroasă a oamenilor. Dacă în mine se văd razele luminii dumne­zeiești, atunci moartea este o poartă - nici măcar neagră, urâtă și veche, ci ea însăși străbătută de Hristos, Soarele fără apus - către Împă­răția cerurilor. Înainte de a muri, așadar, se cuvine să-mi ucid egoul, să-l arunc fără ezitări în groapa uitării, să-l fac dispărut fără a mai căuta noi căi de a-l învia, de a-i da suflare și existență. Dar cum să o fac, cum să mă desprind de mine însumi? Cum să-mi răstignesc voința cea rea, dorința trupească, mânia orgolioasă, cum să încetez să mă mai închin propriei mele persoane?

Un bun medicament este întotdeauna să participi la cât mai multe slujbe funerare. Dacă încă mai aveai un ego puternic, când îți dai seama de propria fragilitate, de faptul că după tine nu mai rămâne nimic în această lume în afara unor simple oase și a unui nume care se va șterge mai devreme sau mai târziu de pe o cruce pe care mușchiul verde o va cuceri nestingherit, când realizezi că încă nu ai făcut nimic pentru sufletul tău care să conteze, când vezi ce cre­dință deșartă în Dumnezeu ai de fapt, atunci înveți să mori. Înveți să-ți lepezi egoul. Și nu degeaba ne sfătuiește înțeleptul rege Solomon: „Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casă de ospăț, căci acolo se vede sfârșitul omului și cine îl vede pune la inimă” (Ecclesiastul 7, 2). Punând la inimă sfârșitul altuia, îmi aduc aminte inevitabil și de al meu și învăț să separ ceea ce contează de ceea ce nu contează.

Însă nu toți cei care dau deoparte egoul, pe care-l distrug zi de zi, ajung să-l și prohodească, adică să-și aducă aminte cu duioșie de păcatele și patimile lor, să suspine după Egiptul din care reușiseră să iasă, să se frângă sufletește pen­tru nimicurile pe care le-au iubit întotdeauna mai mult decât pe Dumnezeu. Făptura umană este atât de inconstantă, indecisă, lipsită de stăpânirea de sine, încât drumul spre Canaan este uitat oricând există disponibilă o excursie înapoi în Egipt. Aceste căderi se pot petrece oricui și, de aceea, avem nevoie și de rugăciune, de post, de participarea la Sfânta Liturghie, de milostenie și smerenie, de măsură în cuvânt și în gândire, de retezarea gândurilor noastre cu lama bine ascuțită a rugăciunii inimii, de spovedanie sinceră și împărtășirea continuă cu Sfintele Taine.

Simplul gând la moarte înspăimântă dacă nu este îndulcit cu cel al vieții veșnice. Pot privi moartea ca pe o trecere sau o pot privi drept un capăt de drum. Diferența o face credința mea în eternitate. Sau, mai bine-zis, între distrugerea egoului meu și închinarea la el sau prohodirea lui. În toate există o alegere, o discernere, iar moartea - singurul fapt cert al vieții! - este clipa despăr­ți­rii apelor, al cernerii noastre su­fle­tești, când toată viața noastră su­fletească bogată sau săracă ne va trece prin fața ochilor. Și noi vom ajunge într-o bună zi pe catafalc, și bine ar fi ca, în fața rudeniei noastre spirituale, preotul, să fie amintite cele bune ale noastre, să nu fie prohodit tot egoul nostru bolnav, care ne-a însoțit toată viața. Să punem la inimă cuvintele unui vechi proverb bizantin: „Cine moare înainte să moară, nu mai moare după ce moare”.