Prometeu

Mi-am dorit de multă vreme să scriu despre preoţie, dar ceva m-a oprit mereu. Nu venise vremea, chiar dacă tema este importantă şi o doream cât mai repede realizată. Am avut preoţi în familie şi îmi amintesc cum, de când mă ştiu, casa noastră era mereu vizitată de feţe bisericeşti şi călugări. Prezenţa lor era, pentru mine, firească, felul obişnuit al lucrurilor, normalitatea în starea ei evidentă. Mă consider privilegiat pentru că am fost educat după normele de viaţă creştine şi pentru că am cunoscut de copil asemenea oameni deosebiţi, care s-au decis să se dedice altarului, care nu au înţeles preoţia ca profesie, ci ca vocaţie şi mărturisire de credinţă. Din acea vreme a copilăriei, am fost fascinat de viaţa de zi cu zi a preotului, de prezenţa lui în Biserică, de veşmintele sale, de măreţia slujirii la altar. Dar, tot din acel timp, am intuit greutăţile prin care trecea o faţă bisericească, am învăţat să înţeleg că trăiam timpuri grele, când preotul era privit de autorităţi cu duşmănie, exilat la marginea societăţii, constrâns să trăiască într-un spaţiu periculos nu numai pentru el, ci, încă şi mai chinuitor, pentru cei dragi lui. Din fericire, acele timpuri au trecut. Evident, fiecare epocă îşi are greutăţile, paradoxurile şi provocările ei. Greutăţile de odinioară au dispărut, altele le-au luat locul. Nici astăzi preotul nu este ferit de greutăţi şi primejdii, chiar dacă ele sunt, uneori, ascunse şi tocmai de aceea, mai perfide. Mă bucur că sunt, în continuare, într-o legătură apropiată cu mulţi preoţi. Prietenia cu o faţă bisericească este ca o raza de soare care-mi luminează viaţa şi-mi încălzeşte sufletul în clipele de teamă şi întuneric care ne încearcă pe fiecare din noi. Aş spune chiar, mi-ar fi greu să cred că aş putea trăi altfel, fără ei.

Recitind romanul „Jurnalul unui preot de ţară“ scris de George Bernanos în 1936, am avut posibilitatea să înţeleg încă mai bine măreţia şi jertfa pe care o implică slujirea la altar. Un preot tânăr, deja foarte bolnav, suferind de un necruţător cancer la stomac, sărac lipit pământului, într-o parohie neînsemnată dintr-un sat îndepărtat de provincie, îşi trăieşte ultimele trei luni din viaţă. În ciuda tuturor problemelor şi necazurilor, reuşeşte să readucă la Dumnezeu sufletul unei femei care se îndepărtase de viaţa adevărată, a cărei inimă se umpluse de venin, care trăia numai pentru a putea să-i urască pe toţi cei din jur, chiar şi pe fiica ei. Suferinţa credincioşilor din parohia lui este mai importantă decât pătimirea proprie, decât boala nimicitoare care-l chinuieşte. Şi chiar dacă nu va reuşi să învingă cancerul, el este un învingător, care a scos un suflet din chinuitoarea cătuşă a păcatului. Nu există ceva mai preţios decât darurile primite de la preot. Prin el, prin Sfânta Taină a Preoţiei, noi, credincioşii, membrii Bisericii, ne apropiem de Cel Sfânt, primim fundamentele pentru o viaţă care să fie cu adevărat lângă Dumnezeu. Botezul este primul mare eveniment din viaţa unui copil. Pruncul este adus la Biserică pentru a fi botezat de preot. Pe ultimul drum către cimitir, omul este însoţit tot de preot, după ce, de-a lungul vieţii, a fost călăuzit fără încetare de duhovnic. Preotul este o constantă din viaţă, care ne îndreaptă paşii şovăitori către Dumnezeu. În Antichitate, Prometeu a dăruit oamenilor focul, furându-l zeilor. Aceştia au considerat că Prometeu s-a făcut vinovat de aroganţă, îndrăznind să conteste purtarea lor cu oamenii. De aceea l-au pedepsit legându-l de o stâncă, unde un vultur uriaş venea şi îi mânca zilnic ficatul, care se regenera peste noapte. În poezia „Prometeu“, Goethe foloseşte cuvântul „Hochmut“ când vorbeşte despre „aroganţa“ lui Prometeu. Ar fi putut scrie „Arroganz“, derivat direct din latinescul „arrogantia“, sau „Eitelkeit“, cuvânt care desemnează fidel starea negativă cuprinsă în slava deşartă scăpată de sub controlul discernământului şi al bunului-simţ. „Hochmut“ se compune din două cuvinte: „Hoch“, care înseamnă sus, înalt, iar „Mut“ - curaj. Deci „Hochmut“ se poate traduce prin „curajul înalt“, adică prin curaj suprem. „Hochmut“ este curajul de a îndrăzni, de a fi atât de „arogant“ încât să nu te laşi stăpânit de frică în faţa zeilor capricioşi, să fii atât de curajos încât să le răpeşti focul spre folosul oamenilor. Spre deosebire de Prometeu, preotul nu trebuie să se mai împotrivească zeilor pentru a face binele pe pământ. Noi avem privilegiul de a fi fost răscumpăraţi prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Prin sădirea Chipului divin în noi, beneficiem de cunoaşterea adevăratei Revelaţii dumnezeieşti. Nu ne mai închinăm neştiutori, unor zei născociţi de noi pentru că sub povara păcatului strămoşesc Chipul lui Dumnezeu se întunecase în noi şi nu mai eram în stare să-L percepem. Nici preotul nu trebuie să fure, asemenea lui Prometeu, focul ţinut ascuns, departe de oameni, ci împlineşte voia Dumnezeului mântuitor şi iubitor când ne împărtăşeşte prin Biserică darurile sfinte, care ne mântuiesc şi ne aduc viaţa veşnică. Totuşi, în fiecare preot se ascunde mai departe Prometeu, cu acel „curaj înalt“, cu „aroganţa“ de a ne ajuta şi de a ne însoţi în viaţă, călăuză şi prieten, părintele care nu te lasă să te sminteşti şi fratele cu care împarţi bucurii şi necazuri. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“, se spune la Matei 5, 48. Ce poate fi mai minunat decât a fi „arogant“ când eşti însetat după desăvârşire? Şi chiar dacă ceea ce e rău, dar trecător, în această lume încearcă ne prindă de stânca înaltă asupra căreia roiesc păsările negre, e bine să ştim că Prometeu a fost eliberat din acea pedeapsă nedreaptă. Cu atât mai mult, cel care propovăduieşte Cuvântul Domnului pe pământ va primi ajutorul Celui de Sus pentru a se desprinde din lanţurile nedrepte şi chinuitoare. Fiindcă, asemenea acelui tânăr preot de ţară, cel aproape de adevăr este mai intens ispitit de minciună, dar cu atât mai mult va fi iubit de Bunul Dumnezeu în ziua Judecăţii din urmă.