Prototipuri veșnice ale Învierii lui Hristos
Învierea Mântuitorului constituie nu doar evenimentul central al Creștinismului, ci faptul cel mai anevoie de înțeles de mintea omenească, mai exact spus, cu neputință de cuprins pe deplin de nici o minte a vreunei făpturi create, fie om, fie înger. O rază a cunoașterii acestei Învieri devine cu putință doar prin dumnezeiasca revelație, care se săvârșește prin răpirea minții la Dumnezeu și i se descoperă acesteia, din iubirea Sa de oameni, cuvinte de nespus, „pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Corinteni 12, 4). Iar aceasta nu din pricina vreunei interdicții simplist înțelese, ci numai datorită neputinței redării realității Învierii în vreo limbă omenească. Noi cunoaștem desigur din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel că Hristos va rămâne în veșnicie cu firea Sa omenească înviată: „Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (6, 9).
Pentru a surprinde veșnicia proprie Învierii, trebuie spus că aceasta nu reprezintă numai ceea ce va fi dincolo, ci și ceea ce a precedat timpul, ceea ce a fost înaintea creației lumii, dacă ne este îngăduit să vorbim în termenii existenței despre realitățile dumnezeiești necreate și cu neputință de cuprins în conceptele gândirii raționale.
Limbajul liturgico-scripturistic
Harul Sfântului Duh a făcut cu putință transmiterea anumitor semnificații tainice care să ne ducă cu mintea la ceea ce e mai presus de ea, însă fără pretenția de a le și circumscrie. În textele scripturistice și liturgice întâlnim astfel de pasaje în care ni se descoperă fie și în parte măreția dumnezeiască a evenimentului Învierii, precum spre pildă: „Cât este de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai-nainte vestitoare fiind a zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a strălucit” (tropar din Cântarea a 7 a Învierii). Vedem aici – ca de altfel în majoritatea textelor perioadei pascale – cum Învierea este asociată frecvent cu lumina, însă nu cu o lumină care atunci răsare, atunci se manifestă, ci cu o anumită lumină care precedă evenimentul, o lumină a cărei ființă este necuprinsă, de vreme ce este caracterizată a fi „fără de ani”! Aceasta nu este alta decât acea Lumină creatoare, pe care ne-o descoperă chiar pericopa evanghelică din noaptea de Paști: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață şi viața era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 1-5). Și abia din acest text nou-testamentar putem înțelege de ce creația lumii a început cu lumina: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină… Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Facerea 1, 3-5). Aceasta pentru că Dumnezeu Lumină fiind tot cu lumina se cuvenea să înceapă și creația Sa.
Desigur că praznicul Învierii se săvârșește în cadrul istoriei, însă nu este doar un eveniment istoric, după cum se și cântă: „Această aleasă şi sfântă zi una a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos în veci”. Și ca să închidem cercul, vom evoca iarăși textul Facerii: „Şi a fost seară şi a fost dimineață: zi una” (Facerea 1, 5), așadar, zi una, iar nu „ziua întâi”. Observăm acest aspect atât în imnul liturgic, cât și în textul de la Facerea 1, 5, acolo unde numeralul grecesc mia înseamnă una, iar nu întâi, așadar, în ambele cazuri avem un numeral cardinal în locul unui numeral ordinal. Prin această „greșeală”, deloc întâmplător, ziua aceasta este evidențiată ca fiind deosebită de celelalte, întrucât posedă o semnificație aparte. Pentru că această zi una este în același timp istorică și simbol real al veșniciei sau, mai exact spus, marchează de-acum prezența veșniciei în Istorie. Și se cuvine subliniat că această caracteristică este cu totul emblematică pentru toate sărbătorile închinate Persoanelor Sfintei Treimi și desigur în cel mai înalt grad este valabilă pentru cele închinate Mântuitorului Iisus Hristos, ca Cel ce posedă atât fire dumnezeiască, cât și omenească, unite într-un singur ipostas.
Erminia patristică
Așa cum am menționat, întâlnirea istoriei cu veșnicia este specifică oricărei prăznuiri a Persoanelor Treimii. Iată, pentru o mai cuprinzătoare înțelegere, cum explică Sfântul Grigorie Teologul semnificația Cincizecimii: „În acest fel, cinstitul număr șapte a introdus şi cinstirea Cincizecimii. Căci șapte cu sine însuși înmulțit alcătuiește Cincizecimea, adăugând încă o zi, pe care o luăm din veacul viitor, care este a opta şi în același timp prima, sau mai bine zis una şi nesfârșită. Acolo trebuie să se încheie sabatizarea (odihna) sufletelor de pe pământ (din cele de aici), căci aceasta înseamnă «fă parte la șapte şi la opt» (Ecclesiastul 11, 2), așa cum deja cineva de dinaintea noastră a explicat spusa lui Solomon” (Cuvântare la Cincizecime). Așadar, zi una reprezintă acea unitate care exprimă unirea temporalului cu veșnicia încă de aici, iar după sfârșitul Istoriei va rămâne singură veșnicia. Această unire este în mod cert specifică tuturor sărbătorilor creștine, întrucât în nici una dintre acestea nu se prăznuiește ceva doar pământesc, ci totdeauna pământescul unit cu cerescul.
Ziua eshatologică
Prin urmare, putem încheia afirmând că ziua Învierii cuprinde în sine în mod concentrat înțelesurile creației lumii, precum și ale înnoirii ei. În același timp, ea vestește întreaga istorie a Bisericii și venirea eshatonului: „Căci cu noi ai făgăduit să fii cu adevărat, până la sfârșitul veacului, Hristoase”, așa cum se spune în Cântarea a 9-a a Învierii. Și, de asemenea, nu trebuie omis faptul că în aceeași zi Apostolul Ioan are descoperirea Apocalipsei care vestește sfârșitul acestui veac și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu: „Am fost în duh în zi de duminică” (Apocalipsa 1, 10). Așadar, ziua Învierii Domnului aparține unei ordini speciale a lucrurilor ce nu poate fi nici trăită, nici înțeleasă ca aparținând exclusiv lumii prezente, ci totdeauna împletită cu veșnicia. Și, desigur, având atâtea mărturii și semne lăsate spre înțelepțirea noastră, se poate adăuga și aceea că suntem chemați să ne împărtășim de ea nu doar dincolo, ci încă de aici, ca pregustare a învierii de obște și a vieții nesfârșite împreună cu Mântuitorul.