Psaltirea - oglindă a sufletului omenesc

Bucuria de a citi Psaltirea este unică. În fiecare psalm regăsim o învățătură, un sfat bun, o fereastră către cercetarea propriului suflet. În Psaltire se oglindesc simțămin­tele cele mai adânci ale noastre, se regăsesc gândurile bune și curate cu care să ne sfințim mintea, se dezvăluie taina mântuirii noastre și lucrările sfinte ale iubirii dumnezeiești care ne ocrotește neîncetat.

Între scrierile Sfântului Atanasie cel Mare regăsim o epistolă foarte frumoasă adresată lui Marcelin, un prieten apropiat, și care poartă subtitlul „despre tâlcuirea psalmilor”. Aici, Sfântul Atanasie cel Mare pornește o excelentă dezbatere privitoare la importanța Psaltirii, privită atât drept o carte de rugăciuni esențială, cât și ca o scriere prorocească, în care ni se vorbește foarte mult despre Mântuitorul Iisus Hristos.

Psaltirea - descoperire a lui Hristos

Spre deosebire de filosofii Antichității, Mântuitorul a însoțit cuvintele Sale de fapte, iar multe dintre acestea au fost prefigurate de cartea Psaltirii. Sfântul Atanasie relevă următoarele: „Nimeni nu ar putea găsi o mai desăvârșită învățătură despre virtute decât cea pe care a închipuit-o Domnul în Sine Însuși. Căci fie reaua pătimire, ori iubirea de oameni, ori bunătatea, ori bărbăția, ori milostenia, ori dreptatea, pe toate le va găsi cineva existente în El, încât nimic nu-i lipsește spre virtute celui ce înțelege viața omenească a Mântuitorului. Aceasta știind-o Pavel, zicea: «Fiți următori ai mei, precum și eu al lui Hristos» (1 Corinteni 11, 1). Căci legiuitorii elinilor nu au decât harul de a rosti cuvintele. Dar Domnul, ca Unul care este cu adevărat Domn a toate și Purtător de grijă al celor pe care le-a lucrat, nu doar legiuiește, ci și pe Sine Însuși pildă S-a dat, ca să cunoască cei ce vor puterea de a face. De aceea, și mai ­înainte de venirea Lui la noi, a făcut să răsune învățătura Lui în cei ce au alcătuit Psalmii, pentru ca, așa cum a arătat, închipuindu-l întru Sine pe omul ceresc și pământesc, tot așa cel ce vrea poate să afle din Psalmi mișcările și dispozițiile sufletelor, găsind în aceștia și vindecarea, și îndreptarea fiecărei porniri și mișcări a inimii” (Sf. Atanasie cel Mare, „Epistola către Marcelin, despre tâlcuirea psalmilor”, 13, în: Tâlcuiri la psalmi, trad. de monahia Parascheva Enache, ediție îngrijită, studiu introd., note și bibliografie de Dragoș Mîrșanu, Iași, Ed. Doxologia, 2021, pp. 48-49). Așadar, în fața celui care citește Psaltirea se deschide minunata cale a urmării lui Hristos. Pe de o parte, Îl vedem pe Mântuitorul prefigurat în multe dintre cuvintele Psaltirii, dar, de asemenea, suntem învățați și cum să-I urmăm în chip concret, valorificând virtuțile și respingând patimile.

Împroprierea Psaltirii

Când lecturăm pentru prima dată Psaltirea, multe dintre cuvintele ei ni se pot părea străine, necunoscute. Auzim, nu de puține ori, argumentul că „am încetat să citesc psalmii pentru că nu îi înțeleg deloc”. Fără a citi întreaga Scriptură, ne este aproape cu neputință să înțelegem multe dintre tainele psalmilor. Pentru că aceștia rezonează cu alte evenimente relatate scripturistic și, de asemenea, oferă detalii și amănunte cu totul și cu totul dificil de interpretat pentru cel nefamiliarizat cu Vechiul sau Noul Testament. Însă din momentul în care începem să parcurgem în paralel și celelalte cărți ale Scripturii, Psaltirea începe să ne devină familiară. Asemenea unui puzzle, ceea ce părea necunoscut înainte, devine acum clar. De asemenea, pe măsură ce începem să avem și o viață duhovnicească activă și împlinim poruncile Mântuitorului, nu mai citim Psalti­rea ca pe o carte scrisă de altcineva, ci ca pe o scrie­re care ne este foarte apropiată sufle­tește. În fiecare psalm găsim ceva despre noi înșine: dorul de pocăință, iubirea de Dumnezeu, cunoașterea spirituală. De aceea, Sfântul Atanasie cel Mare mărturisea: „Cât privește Psalmii, minunea stă în aceea că, în afară de profețiile referitoare la Mântuitorul și la neamuri, cel ce spune celelalte cuvinte le spune ca și cum ar fi scrise despre el însuși și le primește și le citește, nu ca și cum ar fi spuse despre altul sau s-ar referi la altul, ci este dispus să creadă că el însuși le spune despre sine însuși. Și cele spuse, așa cum sunt, I le adresează lui Dumnezeu, ca și cum le-ar fi făcut el însuși și ca și cum ar vorbi de la sine însuși. Căci nu le va cinsti pe acestea, așa cum cinstește cuvintele patriarhilor și pe ale lui Moise și ale celorlalți proroci, ci, dimpotrivă, cel ce le va psalmodia pe acestea le va socoti ca pe propriile sale cuvinte, ca și cum ar fi fost scrise despre el însuși. Pentru că Psalmii au o lucrare în ambele părți, cuprinzând atât pe cel care ține porunca, cât și pe cel care o calcă. Căci este necesar ca orice om, cuprins în acestea, fie ca unul care a păzit porunca, fie ca unul care a călcat-o, să spună cuvintele scrise pentru fiecare situație” (Sf. Atanasie cel Mare, „Epistola către Marcelin, despre tâlcuirea psalmilor”, 11, în: Tâlcuiri la psalmi, pp. 46-47).

Psalmii - reflectare a propriului sine

Nu numai cuvintele Psaltirii, ci și stările duhovnicești care le-au însoțit atunci când au fost scrise sau pe care acestea le descriu ajung să fie trăite de cel care o rostește. Iar Sfântul Atanasie observa: „Mi se pare că pentru cel ce cântă Psalmii, aceștia devin ca o oglindă în care poate să se vadă pe sine și mișcările sufletului său, și astfel simțindu-le, să le vestească prin Psalmi. Căci și cel ce ascultă pe cel ce citește primește cântarea, ca și cum ar fi spusă despre el și fie că, mustrat fiind de conștiință, se pocăiește, străpungându-se la inimă, fie, auzind despre nădejdea cea în Dumnezeu și de ajutorul care vine de la El celor ce cred, se bucură, ca și cum un asemenea har ar veni asupra lui însuși, și astfel începe să Îi mulțu­mească lui Dumnezeu” („Epistola către Marcelin, despre tâlcuirea psalmilor”, 12, în: Tâlcuiri la psal­mi, p. 47). O asemenea interiorizare a psal­milor poate dura, însă, întreaga noastră viață. Și merită, cu adevărat, să rostești Psaltirea o viață întreagă, dacă ajungi să te învredni­cești, măcar fie și puțin, de înțele­gerea și trăirea comorilor spirituale pe care le adăpos­tește între filele ei. Și poate de abia atunci înțelegem ce a vrut să spună Sfântul Paisie Aghioritul când a mărturisit: „O rugăciune bună, din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalți nu ascultă de cuvinte. Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine și mă află, eu văd că mai eficace slujesc lumea citind o oră și jumătate la Psaltire” (Sf. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhov­nicești, vol. II. Trezire duhovnicească, trad. de ieroschim. Ștefan Nuțescu, București, Ed. „Evanghelismos”, 2003, pp. 350-351).