Puiul

Un articol de: Ștefan Mitroi - 20 Septembrie 2019

Am crezut că aprind lampa,
dar s-a revărsat în odaie lumina lunii.
În loc de cartea pe care o lăsasem seara pe noptieră
am dat de frunzișul unui copac.
Cânta în loc radioului
pe care vrusesem să-l pornesc 
o pasăre sus pe ramuri.
Pornisem, atingând copacul, pasărea,
iar atingând pasărea, cântecul
ce se strecura printre pietrele
din jurul patului meu,
culcând pereții la pământ
și transformându-i în câmpii roditoare!
Pasărea se făcuse ou la loc,
însă cântecul curgea mai departe,
punând în mișcare
valțurile morilor ce măcinau miezul nopții.
Doamne, ce lumină curată 
se cernea peste lume!
Parcă dormeam la arie
pe o cergă așternută direct pe miriște.
Așa de frumos miroseau toate în jur!
Și paiele din salteaua pe care dormeam
se făceau grâu la loc.
Și prin apropierea frunții mele
treceau stoluri de berze.
Aducea fiecare dintre ele în cioc
ziua nou născută.
Nu se oprea nici o clipă zborul lor,
făcând ca ziua să se nască întruna.
Nașterea ei nu părea să aibă sfârșit, 
ca și somnul meu,
ca și cântecul păsării.
Scândurile patului
se făcuseră și ele
copaci la loc.
Creștea dedesubtul meu
o pădure.
Trecuse dincolo de nori,
dar tot nu se oprea din crescut.
Se înălța cu mine pe ramurile ei
întruna.
Și morile acelea
pe care le întâlnea în calea lui
cântecul
măcinau parcă
și trupul meu de pământ,
prefăcându-l în lumină.
Și-mi era tot mai somn.
Muream pur și simplu de somn,
iar mama, ce devenise lumină mai demult, 
stătea la căpătâiul meu
învelindu-mă cu umbra albă a berzelor.
Dormi liniștit, puiul meu,
zicea ea,
trăgându-mi umbra peste ochi,
dormi fără grijă!
N-o să se întâmple nimic,
o să veghez eu asupra somnului tău.
Dormi întruna!