Purcederea Sfântului Duh

(Sfântul) Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Ediția a IV‑a, București, 2010, p. 332

„Învățătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl spre Fiul și despre strălucirea Lui din Fiul spre Tatăl, ținând pe Fiul în lumină în fața Tatălui, implică în sine faptul că Fiul și Tatăl nici nu Se confundă, nici nu Se separă. Acest rol îl are oriunde Persoana a treia în raport cu celelalte două Persoane: datorită Ei, Cele două nu Se confundă într‑o iubire fără orizont, în sens panteist (ca în catolicism sau în diversele filosofii impersonaliste), nici nu Se separă în sens individualist (ca în protestantism), ci Se păstrează în comuniune. Propriu‑zis, atât panteismul, cât și individualismul sunt o cădere în natură, de la nivelul existenței personale, cu adevărat spirituale. De aceea din individualism ușor se trece în panteism, căci individul tinde să topească în sine pe celălalt. Dar de căderea în natură nu pot scăpa persoanele prin ele însele, ci numai prin ajutorul modului personal de existență, adică trinitar, al realității transcendente, sau al lui Dumnezeu. Numai Sfânta Treime asigură existența noastră ca persoane.

Întrucât Duhul nu e numai Cel Ce participă la bucuria Tatălui de Fiul și a Fiului de Tatăl, ci e și Cel de care Se bucură și Tatăl, și Fiul, El nu e al treilea într‑un sens rigid al cuvântului. Dar întrucât Fiul are poziția deosebită, de chip al Tatălui, iar Duhul e purces în scopul participării la bucuria Tatălui de Fiul ca imagine, El are în relația celorlalte două Persoane rolul deosebit al Celui purces în scopul de a face ca bucuria fiecărei Persoane de Alta să fie o bucurie participată de Cealaltă.”

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)