Purtarea de grijă faţă de creştinii din afara imperiului
Priceperea militară a Sfântului Constantin cel Mare a fost recunoscută în unanimitate de cercetători. Cu toate că dispunea de o armată imensă şi de o bună cunoaştere a regulilor esenţiale pentru efectuarea unui război de lungă durată, Sfântul Constantin a utilizat acest mijloc doar atunci când a fost constrâns, preocupându-se de soarta creştinilor aflaţi în afara graniţelor Imperiului Roman şi care ar fi fost afectaţi pe termen lung de o astfel de decizie. Acest fapt reiese şi din schimbul de epistole avut cu conducătorul Imperiului Persan.
Misiunea de răspândire a credinţei creştine şi implicarea totală de care a dat dovadă Sfântul Constantin cel Mare nu au condus la o degrevare a sa de sarcinile esenţiale ale unui conducător imperial. Deşi Imperiul Roman nu mai avea adversari de calibru, poate cu excepţia perşilor, care alcătuiau o naţiune puternică şi greu de supus, triburile barbare reprezentau în continuare o problemă acută. Nu atât numărul lor constituia un motiv de îngrijorare, deoarece romanii erau obişnuiţi să învingă armate mult mai numeroase, pentru că erau infinit mai disciplinaţi şi capabili să suplinească prin inteligenţă inferioritatea grupului, ci raidurile continue ale acestora. Triburile barbare scite şi sarmate năvăleau adesea peste graniţele imperiului, jefuind şi distrugând oraşele situate la frontieră. Aceste incursiuni produceau multe probleme oamenilor care locuiau în regiune şi ţineau în stare de alertă permanentă trupele romane cantonate acolo. De aceea, Sfântul Constantin cel Mare a rezolvat această problemă într-un mod exemplar: a supus prin calea armelor triburile care nu doreau să încheie nici un fel de alianţă cu Imperiul Roman şi a căzut la pace cu celelalte, care erau conştiente de certa lor inferioritate şi doreau protecţia unui aliat foarte puternic. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea: „Punându-şi el nădejdea în Mântuitorul său şi înfruntându-i pe aceştia cu biruitorul semn (al crucii), pe toţi i-a supus într-un timp foarte scurt: pe cei mai nărăvaşi i-a cuminţit pe calea armelor, iar pe ceilalţi i-a atras de partea sa pe calea unor solii foarte bine gândite, făcându-i şi pe ei să se lepede de viaţa animalică şi fără ştiinţă de lege pe care o duceau, în schimbul unei vieţi chibzuite şi puse sub semnul legii“ (Eusebiu de Cezareea, „Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, col. PSB, vol. 14, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 162). Cu toate acestea, deşi avea posibilitatea, Sfântul Constantin cel Mare a evitat să aibă un conflict direct cu Imperiul Persan, deoarece aici se aflau mulţi creştini, iar acest fapt ar fi condus aproape sigur la o masacrare în masă a acestora.
Pactul cu Imperiul Persan
Conştient de superioritatea tactică şi militară a Imperiului Roman, conducătorul persan a decis să iniţieze negocieri de pace şi alianţă cu Sfântul Constantin cel Mare. În acest sens a trimis o solie bogată la curtea acestuia. Eusebiu de Cezareea ne dezvăluie că Sfântul Constantin cel Mare a oferit un răspuns pe măsură. Mai întâi s-a îngrijit să trimită înapoi mai multe daruri decât primise, pentru a demonstra astfel ospitalitatea şi prosperitatea imperiului la conducerea căruia se afla, apoi, interesându-se de soarta creştinilor din regiune şi aflând că aceştia începeau să deţină o poziţie socială tot mai importantă, a decis să trimită o scrisoare în care să amintească unele lucruri şi despre ei, încercând astfel să îi protejeze de o eventuală prigoană. Iată ce precizează în încheierea scrisorii sale: „Nici nu-ţi închipui cât de mult m-a bucurat să aud că creştinii - fiindcă la ei îmi este gândul în tot ce-ţi scriu - au început (aşa cum mi-aş fi dorit şi eu) să se răspândească pe cea mai mare parte a meleagurilor Persiei. Precum îţi doresc eu ţie tot binele, tot astfel li-l doresc eu şi lor, ca supuşi ai tăi - prin care fapt Îl vei şi putea avea de partea ta pe Însuşi Stăpânul a toate, miluitor şi blând. Pe ei, deci - gândindu-mă eu la puterea ta -, ţi-i aşez eu sub a ta ocrotire; pe ei, chiar pe ei ţi-i încredinţez eu cu totul, cunoscându-ţi multa credincioşie: iubeşte-i cu toată tăria iubirii tale de oameni, şi-ţi vei dobândi prin credincioşie o mulţumire fără margini, de care să ne putem bucura şi noi“ (ibid., p. 165). Gândul cel bun al Sfântului Constantin cel Mare le-a asigurat creştinilor o perioadă de pace şi prosperitate. Această mărturie epistolară ne arată cât de rapid se răspândise creştinismul la nivel global, chiar şi în regiuni unde limba greacă se vorbea doar în cercurile cultivate. Râvna creştinilor pentru apostolat şi propovăduire a fost una imensă în primele veacuri. Mai târziu, creştinii din această regiune a lumii au pornit chiar şi mai departe, ajungând până în îndepărtatele ţinuturi ale Chinei şi Japoniei. Cu toate acestea, gândul cel bun al Sfântului Constantin cel Mare urma să se întoarcă împotriva creştinilor la un moment dat. Conducătorii persani nu au privit cu ochi buni această dorinţă de ocrotire a creştinilor, crezând că aceştia propovăduiesc o religie „romană“ şi că activează drept spioni în slujba Imperiului Roman. Acest fapt a condus la persecuţii aspre, care au decimat populaţia creştină din regiune.
Mărturisirea credinţei în Dumnezeu
Un alt aspect interesant al epistolei în cauză constă într-o scurtă mărturisire de credinţă a Sfântului Constantin cel Mare, care încearcă să prezinte în cuvinte pe înţelesul interlocutorului său de ce Îl cinsteşte pe Hristos. Iată fragmentul în cauză: „Pe Acest Dumnezeu - al cărui semn este purtat pe umeri de o întreagă oaste închinată Lui - Îl mărturisesc eu. (...) Când îngenunchez, pe El Îl chem. (...) Oamenilor El nu le cere nimic altceva decât curăţia gândului şi un suflet fără prihană, prin care singure cumpăneşte El faptele noastre de bine şi credinţa noastră. Plăcute Îi sunt lucrările smereniei şi ale blândeţei: pe cei umili îi iubeşte tot atât pe cât îi urăşte pe gâlcevitori. (...) De aceea şi are El foarte la inimă orice domnie ce se deapănă în duh de dreptate, întărind-o cu purtările Sale de grijă şi ocrotind regescul nostru cuget cu harul păcii aducător de adâncă linişte“ (ibid., p. 164). Observăm din fragmentul citat modalitatea în care Sfântul Constantin cel Mare încearcă să îi prezinte interlocutorului său credinţa creştină. El nu începe prin a afirma că Dumnezeul creştinilor este singurul Dumnezeu, pentru a nu crea disensiune. Din contră, vorbeşte numai despre faptele Sale minunate. Acest Dumnezeu l-a ajutat să îşi învingă toţi adversarii - argument de bază în discuţiile dintre conducători cu religii diferite -, i-a creat posibilitatea de a unifica imperiul şi, nota bene, l-a făcut să vadă ce doreşte El de fapt de la oameni, adică o viaţă simplă, smerită şi paşnică. Prin acest argument de ordin faptic şi moral, Sfântul Constantin cel Mare ne-a oferit şi o metodă de a discuta cu cei care nu ne înţeleg sau ne critică pentru viaţa noastră creştină. În esenţă, trebuie să pornim discuţia de la lucrurile care ne apropie şi care constituie valori comune, urmând ca, în final, să putem dialoga cu pace şi asupra deosebirilor. Împăratul perşilor nu s-a convertit după această scrisoare, dar le-a lăsat creştinilor libertate de mişcare, consfinţind astfel reuşita diplomatică a Sfântului Constantin cel Mare.