Purtătorii de suflete

Ultima vizită la mănăstirile din Moldova, cu ceva vreme în urmă, a întipărit, în chip firesc, în gând şi în suflet, fiecare loc cu frumuseţea şi specificul său, cu programul iconografic şi gama cromatică proprii fiecărui monument încununat cu pictură în frescă, emoţiile şi fiorul inspirate de fiecare loc în parte. Nu pot spune unde anume a rămas sufletul meu, la capătul acestor peregrinări… cred că el a adoptat duhul şi înzestrarea spirituală proprii fiecărei cetăţi a lui Dumnezeu din aceste locuri binecuvântate, preaplinul dobândit constituind plămada procesului creator ce a urmat. Pot spune însă că pictura exterioară a Mănăstirii Arbore m-a marcat, prin caracterul universal şi vizionar al alcătuirii iconografice şi al expresiei plastice, modulaţia liniei şi rafinamentul coloristic, spaţialitatea şi libertatea compoziţională. Elementul central al scenei Judecăţii de Apoi, situată pe faţada sudică a bisericii, element ce mi-a rămas în memoria afectivă şi care, prin ponderea lui, devine cheie de boltă a întregii compoziţii, sursă de inspiraţie, generatoare a noii teme şi compuneri virtuale, este mâna salvatoare a Dumnezeirii: cei aleşi, salvaţi în sânul lui Avraam.

Este mâna ce conduce spre eternitate sufletele celor buni şi drepţi. În mod simbolic, este reprezentarea purtătorului de suflete ce cuprinde pe cei înduhovniciţi - a mâinii "a toţi vrednicii cuprinzătoare" care, în nemărginirea Sa, cuprinde sufletele învingătoare în acerba luptă între bine şi rău, aşezate în cumpănă pe talerele balanţei justiţiei divine. Aici, în axul median al compoziţiei, regăsim pe Adam şi Eva într-o înnoită ipostază: ei sunt, în mod fundamental, arbitrii judecăţii finale, dar şi îngeri păzitori însoţitori. Îi regăsim într-o comuniune de simţire şi un elan vital ce se manifestă spontan, pornit din adâncurile fiinţei, conducând atât cu privirile lor, care cer îndurare, cât şi prin mişcarea corporală, sugerată expresiv, către actul de salvare a sufletelor mântuite printr-un gest monumental, ascendent, ca o aspiraţie divină. În speranţa ştergerii căderii originare, ei sunt chezaşi, în perpetuitate, ai mântuirii noastre, reamintindu-ne de unde am pornit şi care ne este ţinta. Îngerul păzitor pământean, păstrătorul-purtătorul sufletelor, care ne conduce în "sânul lui Avraam", este părintele duhovnicesc. Ţara promisă de către Dumnezeu lui Avraam se vădeşte a fi tărâmul sufletelor alese, iar descendenţa numeroasă este mulţimea fiilor duhovniceşti, a sufletelor date în păstrare, precum stelele pe cer. Părintele mulţimilor (duhovnicesc) se transformă în Avraam, părintele înălţat este rodul binecuvântării Duhului Sfânt, prin pogorârea Sa asupra îngerilor întrupaţi, pământeni. M-am gândit adesea la "purtătorii de suflete", la rolul şi menirea lor - acei duhovnici care ştiu să "adune" suflete, sau mai bine zis acei "părinţi ai sufletelor" care sunt căutaţi de cei (mai) mulţi, sau mult doritori de a se hrăni în duh din seva adevărată, neistoviţi în a se adăpa la sursa înţelepciunii şi a se reflecta în lumina revelaţiei divine, toate acestea trimiţând la binecuvântările şi darurile celor "aleşi" dintre păstorii de suflete. Ce-i uneşte, ce este comun acestor păstori păstrători-luminători de suflete, aparţinând mai multor generaţii? Mi-a fost dat, de-a lungul ultimilor ani, să fiu prezentă în momentul plecării la Domnul, sau la pomenirea şi evocarea câtorva dintre marii duhovnici ai neamului nostru - Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Teofil Lefter. Parte dintre ei i-am cunoscut, pe doi dintre sfinţiile lor am avut binecuvântarea de a-i avea ca duhovnici, sau m-am putut bucura să pot cunoaşte câţiva dintre ucenicii lor. Îmi propusesem să scriu despre pictură, mă văd acum scriind despre chipurile pictate de Dumnezeu, la a Sa măsură… De curând, cu surprindere, am avut revelaţia şi bucuria să constat că mai există astfel de duhovnici căutaţi de Dumnezeu şi mult aşteptaţi de oamenii în căutare… ale căror rânduri se înmulţesc şi se reînnoiesc continuu, ca un izvor ce se ramifică… Te întrebi oare ce semnifică, ce ne arată marele număr de credincioşi ce răzbat anevoios până la uşa duhovnicului, precum ar trece vămile către porţile Raiului? Este rătăcire ce se vrea îndreptată, durere ce cheamă alinare, păcat ce-şi cere izbăvire, însingurare ce-şi caută frăţietate, aşteptarea îndoită sau fremătătoare a unei dezlegări, sau cererea simplă şi smerită a unei binecuvântări? Poate unul din aceste temeiuri, sau toate împreună… Pentru duhovnicul mult căutat este temei de jertfă şi prilej de bucurie, împlinire şi dăruire - cred că există mucenicie duhovnicească acolo unde dăruirea este necondiţionată, şi împărtăşirea sufletească se preschimbă în duh sfânt pogorâtor, ca o flacără nestinsă sau, aidoma Luminii Învierii, renaşte de fiecare dată, sfântă şi fără ardere. Căutarea, deschiderea şi împărtăşirea către duhovnic sunt precum regăsirea omului sfinţit în sânul lui Avraam - redobândirea siguranţei depline şi a fericirii profunde, regăsirea credinţei, aceeaşi pe care a avut-o Avraam, capul familiei credinţei, în libera alegere de a crede în Iisus ca mântuitor personal.