Puterea dragostei

Credeam că numai mierea, zice bătrânul arheolog.

Trecuseră o mie de ani și-i rămăsese gustul neschimbat. Însă aveam să descopăr mai apoi că și dragostea. La început, n-am prea înțeles de ce sunt goale cele două morminte vechi de pe câmp, aflate la o depărtare de câteva sute de metri unul de celălalt.

Am săpat mai departe și, ce să vezi, la jumătatea drumului dintre ele am dat peste un schelet de bărbat ținându-se de mână cu un schelet de femeie. Ca să vedem dacă au vreo legătură cu mormintele respective, am separat scheletele și le-am vârât peste noapte în ele. Bărbatul în mormântul mai mare, femeia, în celălalt, mai mic. Erau chiar pe măsura lor, dovadă că le aparțineau.

Dar, dimineața, când ne-am întors, am găsit mormintele goale.

Nu cumva?... Da, chiar așa se întâmplase, scheletele erau în locul știut. Continuau să se țină de mână. Le-am despărțit din nou, pentru ca, ziua următoare, să le găsim tot împreună. În același loc.

Abia atunci am înțeles. Și, înțelegând, le-am rugat să ne ierte. Și-am acoperit iute cu pământ goliciunea celor două morminte, după care am pus pământ și peste cei doi îndrăgostiți. Nu înainte, însă, de a culege un buchet de flori de câmp și punându-l în cealaltă mână a femeii.

Ne-am dat seama, în timp ce îngropam la loc cea mai veche nuntă la care luaserăm vreodată parte, că dragostea nu moare niciodată. Asupra ei și-a mierii, trecerea timpului nu are nici un fel de putere!