Puterea Femeilor Mironosiţe vine din credință și curaj
După ce a trecut de evaluarea vizuală prin proba tactilă a Sfântului Apostol Toma, logica liturgică a marelui praznic al Învierii ajunge în această duminică în contextualizarea plină de fond duhovnicesc a credinţei jertfelnice şi mărturisitoare. Femeile Mironosiţe sunt exemplele luminoase ale depăşirii totale a stării omeneşti de frică şi de cutremur, încartiruite în logica rece a raţionalităţilor fixe.
Două elemente aparent marcate de paralelism şi divergenţă, raţiunea şi credinţa par să ajungă la dialog atunci când vorbim despre Învierea Domnului. Împărţirea tematică a duminicilor care preced cel mai mare praznic al creştinătăţii dezleagă dilema convenţională ridicată cu timpul între cele două elemente esenţiale ale existenţei omeneşti. Dacă am descoperit în urmă cu o săptămână pe Sfântul Apostol Toma, care „a văzut şi a crezut”, în această duminică vorbim despre Femeile Mironosiţe, care „au crezut şi au văzut”. Ele sunt modelul desăvârşit al credinţei jertfelnice şi mărturisitoare pe care Biserica o cinsteşte şi o rânduieşte astăzi ca pildă pentru fiecare dintre noi.
Între „raţiunea minţii” şi „raţiunea inimii”
Urmărind şirul liturgic al principalelor momente de după Înviere, Maica Maria Mărgineanu, stareţa Mănăstirii Maglavit, oferă o alternativă duhovnicească la dialogul dintre raţiune şi credinţă. „Toţi oamenii ar urma pe cineva înconjurat de slavă, dar, când slava dispare sau, mai mult, când omul este amăgit, aruncat în grele încercări, puţini oameni mai rămân în jurul lui. Rămân doar aceia care, dincolo de ce se vede, văd altceva (de fapt, li se dă să vadă altceva). După ce Domnul Iisus este confirmat de popor ca Mesia, Împăratul lui Israel, în Duminica Floriilor, dintr-odată situaţia se răstoarnă şi devine vrednic spre a fi răstignit între tâlhari. În această situaţie, cei din jurul Lui se împuţinează considerabil, astfel încât Sfintele Evanghelii pomenesc că i-ar fi rămas alături doar Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfintele Femei Mironosiţe. Aceste femei Îl urmează şi când este în slavă, şi când este judecat, şi când este condamnat, şi când este torturat. Ele privesc de departe cum este răstignit şi, mai apoi, Îl coboară de pe cruce împreună cu Iosif şi cu Nicodim. În ciuda faptului că mormântul era strajnic păzit şi pecetluit, ele se frământă cum să împlinească toată rânduiala, întrucât Trupul Domnului rămăsese neuns cu mir. Aşadar, prin întuneric, înainte «de a se lumina de ziuă», ele se duc la mormânt. Credinţa vie se dezvăluie în sufletul omului doar atunci când în faţă este prăpastie, iar în spate zid. Cum le-a putut trece prin gând acestor femei că vor putea ajunge la trupul Domnului pentru a-L unge cu aromate? Aici raţiunea minţii este anulată şi accesată raţiunea inimii. Mare este această taină vie a credinţei! Oare prin ce mişcare a sufletului trebuie să treacă un om pentru a intra pe făgaşul Duhului evanghelic («De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi spune muntelui acestuia mută-te...»)”, spune maica stareţă.
Curajul, virtutea care ne menține aproape de Dumnezeu
Credinţa poate fi privită pe de o parte ca un dar dumnezeiesc şi, pe de altă parte, ca un câştig al propriei noastre asceze. Femeile Mironosiţe au reuşit să împletească aceste două posibilităţi într-o singură ţesătură duhovnicească. „Dumnezeu dăruieşte din belşug darurile, împlinind toate cele de trebuinţă fiecăruia. Cu toate acestea, ne frământă de multe ori întrebarea: Ce este al meu, Doamne, prin care să vină asupra mea harul Tău? Prin ce, Doamne, pe aceste femei neputincioase şi slabe le-ai făcut curajoase? Care este acel ceva al lor, care a atras atât de mult har, încât să-şi tăgăduiască firea neputincioasă? Ne întoarcem cu gândul la strămoşul nostru Adam, care vorbea cu Dumnezeu în Grădina Raiului, faţă către faţă! Însă, după ce a ales ca porunca lui Dumnezeu să nu mai fie unica lege a fiinţei lui, el a simţit nevoia să se ascundă de Dumnezeu. În momentul acesta, apare prăpădul în fiinţa umană: mintea, în loc să stea pironită doar în Dumnezeu şi să contemple poruncile Lui, se dezbină. Astfel, prin raţiune, începe să se justifice, până ajunge să dea vina chiar pe Dumnezeu pentru ce i se întâmplă. În loc să fiinţeze, se mulţumeşte să supravieţuiască. La aceasta îl ajută pe om raţiunea: cum să-mi scap viaţa trupească şi sufletească fără de Dumnezeu?”, adaugă maica stareţă, Maria stavrofora.
Credinţa - harisma Mironosiţelor
Capacitatea fiecăruia de a se autodepăşi în credinţa sa vine ca un dat firesc şi asumat, care se rânduieşte dincolo de orice fel de poticnire pământească. Aceasta este, cu alte cuvinte, premisa unei autodeveniri prin care omul caută, găseşte şi se descoperă pe sine, asemenea Femeilor Mironosiţe. „Cum să facem, Doamne, ca să nu mai primim toate ficțiunile raţiunii pervertite ca adevăruri, ci să Te urmăm pe Tine, Cela ce eşti «Calea, Adevărul şi Viaţa!»? Oare femeile mironosiţe nu vor fi auzit de la apropiaţii lor: «Cum să vă duceţi la mormânt? Acolo sunt soldaţii romani, mormântul e pecetluit (de altfel, realităţi incontestabile). Sunteţi inconştiente?» Dar ele îşi puseseră deja raţiunea în slujba urmării Mirelui, oriunde va merge. Ele tânjeau să fiinţeze, nu doar să supravieţuiască. Cât har ai dat, Doamne, acestor femei curajoase! În fapt, curajul vine dintr-o cunoaştere plină de Adevăr. Dă-mi, Doamne, să Te cunosc pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, Cela ce eşti Adevărul absolut! Spunea cineva că: «Adevărul Ceresc, pe pământ este pe Cruce!». Dar noi avem poruncă să Îl urmăm, pentru că doar Adevărul ne va face pe noi liberi (fiinţial). Dă-mi, Doamne, să Te urmez pe Tine, Adevărul Ceresc, chiar dacă implică răstignire. Trimite mila Ta şi ne dă şi nouă harisma Mironosiţelor, ca să trecem peste valurile acestei vieţi fără de frică, aşa cum ai spus Tu în ziua cea luminată a Învierii tale: «Nu vă temeţi!» şi cu bucurie, aşa cum Însuţi
Tu ai spus aceloraşi Femei Mironosiţe, «Bucuraţi-vă!». Toate Sfintele Femei Mironosiţe, Mucenice, Cuvioase, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!”.