Puterea salvatoare a basmului

Pentru copii şi pentru cei cununaţi cu lumea de aur a fantasticului şi a basmului, fiecare nou film al lui Terry Gilliam este o mare fiestă. Căci genialul mânuitor al imaginarului nu ecranizează basme (nici atunci când porneşte de la repere consacrate), ci le replămădeşte sau construieşte el însuşi, cu voluptatea celui ce se simte consubstanţial cu acel illo tempore din care nasc marile poveşti ale omenirii.

De la seria „Monty Python“ la „Aventurile baronului Münchausen“, până la „Fraţii Grimm“ şi „Tideland“/„Ţara minunilor“, acest miraj esenţial, ontologic, aş spune (pe marginea acestui oximoron sunt multe de spus) - puterea demiurgică a imaginarului, pusă în slujba plăsmuirii lumilor năstruşnice ale spectacolului - a constituit nucleul creativităţii lui Gilliam. Dar regizorul a simţit, chiar din interiorul ultimelor sale producţii, că basmul (arenă a luptei dintre bine şi rău) este în pericolul de a fi contaminat de forţele răului, care se pare că i-au cuprins deja pe demiurgii din spatele camerelor de filmat. Genul fantasy şi desenul animat destinat copiilor (aproape indiferent de casele de producţie) o confirmă. Unul dintre scopurile nemărturisite ale filmelor fantastice comerciale pentru copii este acum să înfricoşeze şi… chiar să corupă. „Răul poate fi iubit, dacă e prezentat în culori adecvate“ - iată axioma ocultă pătrunsă de vreo două-trei decenii în marile laboratoare ale filmelor pentru copii. Dar iată că Terry Gilliam se trezeşte la timp şi abandonează ludicul morbid-tenebros din „Fraţii Grimm“ (2005) şi mai ales din „Tideland“ (2006), în ciuda puterii de seducţie a acestora şi a valenţelor lor creative extraordinare. El înţelege că inocenţa (motor esenţial al basmului) este grav ameninţată de cochetarea, tot mai provocatoare şi mai făţişă, a personajului principal cu forţele răului. În felul său „secular“, el înţelege statutul basmului de „arenă a războiului nevăzut“. Depăşind savoarea exerciţiului ludic gratuit şi deschizându-se spre sensul etic, formativ şi iniţiatic al fantasticului, în „Imaginarul Doctorului Parnassus“, genialul regizor îşi atinge apogeul artistic (la concurenţă, poate, cu „Regele pescar“). Miza în „Doctor Parnassus“ nu mai este extravaganţa invenţiei plastice suprarealiste, nici performanţa atletică a gestului demiurgic în sine, ci capacitatea acestora de a îmbunătăţi, de a „salva“ suflete, în sensul laic al termenului. Pornind de la un scenariu scris împreună cu colaboratorul său mai vechi, scenaristul Charles McKeown, Terry Gilliam topeşte într-un singur creuzet, al basmului pentru copii şi adulţi, mitologeme europene, motive fantastice şi mitice universale şi vechi obsesii artistice: motivul circului ambulant, devenit pauper şi inutil, rătăcind în straie jerpelite prin metropole postmoderne supertehnologizate şi încercând să comercializeze, în coasta ofensivă a hipermarketurilor, singurul bun inepuizabil: puterea elevatoare a visului. Ambalat în trucul ieftin al teatrului stradal, visul (cel „purificator“, orientat „ascendent“) dă seama de uitate adevăruri fundamentale, recitate odinioară de călugări, pe care doar viclenia diavolului i-a făcut să tacă. „Este nevoie de poveşti pentru ca lumea să meargă mai departe“, credeau vechii călugări, aşezaţi pe mici carpete zburătoare dintr-o catedrală sincretică, de influenţă Zen, şi recitând aceeaşi poveste a originilor, „pentru mântuirea lumii“. Animatorul circului ambulant şi trezorierul de taină al acestui crez salvator, bătrânul Dr. Parnassus (Christofer Plummer), e fostul staroste al monahilor, devenit nemuritor în urma unui pact cu Satan şi exilat în lumea modernă. Preţul pactului - sufletul fiicei sale adolescente - va fi renegociat cu diavolul - burghez blazat, ignorant în materie de magie neagră şi simbologie ezoterică, pe care „nu le înţelege“ - , printr-un nou târg, în favoarea celui care câştigă primul de partea sa cinci suflete. Dar circul e falimentar şi depăşit, iar aripile creativităţii Dr. Parnassus sunt retezate de amărăciunea trădărilor. Apariţia unui personaj misterios, escroc ori filantrop, salvat de circari de la sinucidere (interpretat de Johnny Depp şi de alţi patru actori), a cărui afiliere va oscila între forţele Binelui şi Răului, va scoate circul din letargie, conferindu-i un look postmodern şi trucuri pe gustul publicului însetat de paradisuri artificiale, dinamizând astfel pariul faustic şi purtând povestirea prin spaţii de o copleşitoare luxurianţă, descinse din matricea imaginativă a unui Lewis Caroll. Miză importantă a artei, dar şi a apologeticii oricărei religii, tema „seducţiei“ (chiar dacă o numim altfel) „izbăvitoare“ ori, dimpotrivă, „corupătoare“ deschide porţile dimensiunii reflexive a peliculei şi meditaţiei asupra condiţiei etice şi ontologice a actului creator. Artist desăvârşit al genului, Terry Gilliam înţelege că „seducţia“ nu trebuie să răpească libertatea de conştiinţă: de aceea, cu toate că poate controla prin sugestie minţile oamenilor, Dr. Parnassus refuză puterea absolută, căci „lumea trebuie să se conducă singură, să-şi asume responsabilitatea“; de aceea, trucurile circarilor sunt, prin definiţie, „ieftine“ - regulă căreia i se supune şi regizorul, apelând măsurat la efecte speciale, pe care nu le foloseşte niciodată cu scopul de a înrobi. Iată că „dracul (din desenele Disney actuale) nu mai e atât de negru“, mitul faustic este, astfel, benignizat (ce lovitură pentru fantasy-ul modern!), iar balanţa dintre Bine şi Rău, cea specifică basmului, este restabilită, fără vreo pierdere pentru bogăţia imagistică, emoţională şi filosofică a poveştii, ci dimpotrivă. Filmul a avut premiera internaţională la Cannes în 2009 şi este distribuit în România de Media Pro.