Răbdarea necazurilor, cale spre asemănarea cu Hristos

Un mare rol în înaintarea omului spre chipul lui real îl are răbdarea necazurilor. Aceasta îl întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor, omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea la lume, ci de la Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri. Înseşi robia şi slăbiciunile în care îi coboară pe oameni patimile ca alipiri excesive la lume arată incapacitatea ei de a-l desăvârşi, deci de a-l mântui. Omul e unit prin spiritul său în mod deosebit cu Dumnezeu cel netrecător şi infinit în viaţa lui. De aceea, trebuie să cultive mai ales legătura cu el, dezrobindu-se de lume şi devenind prin aceasta stăpânul ei cu adevărat. Toate căutările de ocolire ale necazurilor, de viaţă comodă prin cele ce i se oferă de către lume sunt împreunate cu egoismul care-l rupe pe om de om, care-l împiedică în înaintarea spre împărăţia cerurilor - împărăţia iubirii dintre el şi Dumnezeu şi dintre om şi om. Nu există alt drum spre împărăţia cerurilor decât suportarea cu răbdare a necazurilor. Ba săvârşirea oricărui bine este împreunată cu suportarea vreunui necaz, căci trezeşte invidii văzute şi nevăzute.

Puterea răbdării necazurilor îi vine omului din legătura cu Hristos, Care, fiind Fiul lui Dumnezeu făcut om, a suportat crucea din iubire pentru noi, nelăsându-se covârşit de durerile ei. Tot aşa, toată puterea omului de a se smeri îi vine din chenoza sau din golirea benevolă de slavă a lui Hristos. Astfel, înaintarea omului spre adevăratul său chip al său este o înaintare din puterea lui Hristos şi spre asemănarea lui Hristos ca om; ea are un temei şi o ţintă hristocentrice. Numai smerenia şi răbdarea îi pot duce pe oameni la unirea iubitoare între ei, aşa cum a voit Hristos. Dar această unire n-o pot realiza ei decât în Hristos. (părintele prof. dr. Dumitru Stăniloae, Introducere la Filocalia XI)