Radu Beligan, un permanent reinventator al artei teatrale

Despre maestrul Radu Beligan, numai de bine... Și în astfel de clipe nici nu poți altfel. În primul rând dai slavă lui Dumnezeu pentru tot și toate și te bucuri că s-a născut în acest neam. Că ne-a îngăduit să îi fim puțin pe aproape. Să-i fim contemporani, spectatori, colegi, parteneri de scenă, copii sau nepoți. Să avem bucuria și privilegiul să îl privim jucând pe scenă, în film sau în spectacolele de televiziune și de divertisment, sau să-i ascultăm în eter vocea inconfundabilă. Să ne împărtășească din când în când din experiența și înțelepciunea a 80 de ani de meserie și de viață.

Un om discret. Un om discret care reușea să păstreze mereu asupra sa misterul. Avea acel „je ne sais quoi” specific marilor actori. Știam totul despre el și totuși nimic. Știa să te facă să îl admiri mereu prin aparițiile sale elegante și rafinate, asortate cu mult bun gust, lăsând de fiecare dată să se simtă în urmă o notă subtilă de parfum de cea mai bună calitate.

Aprecia din plin delicatețurile vestimentare. Țin minte că odată i-am făcut cadou de ziua domniei sale o cravată de mătase și o pereche de butoni, purtând numele unui celebru brand parizian. I-a adoptat imediat și irevocabil, spre bucuria mea. Afișa adeseori un aer boem și nonșalant, însă, dacă era nevoie, te tempera imediat cu subtilitate malițioasă. Conversa cu mare artă și abilitate despre orice subiect științific sau umanist și asta pentru că se documenta continuu. Și, așa cum el însuși mărturisea, învăța permanent de la oamenii din jur. Mai ales de la performeri. Își impunea spre studiu cele mai înalte modele, valori sau atitudini. Respecta în egală măsură pe toată lumea, indiferent de statutul social. Acestea, și multe altele, lăsau să se întrevadă, cu modestie, dar și puternic conținut, excepționala calitate de actor-intelectual. Un fel de pasăre rară a vremurilor noastre, atât de pestrițe. Ultimul mohican, așa cum îl mai numeam noi în glumă, al unei elite de mari actori români.
Vorbitor fluent de franceză și engleză, își păstra exercițiul memoriei făcând aproape permanent traduceri din texte de teatru și nu lăsa nici o zi să treacă fără o lectură susținută.

Însă ce mă făcea să-l consider mai mult și să îi recunosc notorietatea internațională era celebra corespondență a domniei sale cu Sir Laurence Olivier, a cărui fotografie ocupă și astăzi un loc de cinste pe biroul meșterului. De fiecare dată așteptam cu sufletul la gură să îmi mai povestească sau să repovestească câte ceva despre prietenia lor de o viață. Îl admira foarte mult și îl considera cel mai mare actor al tuturor timpurilor. Momentul în care acesta din urmă a părăsit scena vieții, 11 iulie 1989, a fost pentru el unul dintre cele mai triste.

Personal, în cei peste 10 ani de spectacole și lungi turnee prin țară și străinătate, nu am vorbit foarte mult cu meșterul. Una, pentru că îi respectam prea mult intimitatea, și alta, pentru că nu era nevoie. Ajunseserăm la performanța de a ne înțelege din priviri. Știam suficient unul despre celălalt și prețuiam mai mult armonia dintre noi.

Spectacolul, „Nimeni nu-i perfect!” l-am ridicat în nici o lună de zile. Am muncit pe brânci, dar a meritat. L-am ascultat fără să-i ies din vorbă, iar el m-a condus pas cu pas, cu delicatețe și măiestrie, prin textul spectacolului. A fost un mare succes! Dovadă că și acum, după aproape 6 ani de la premieră, se joacă cu casa închisă. Este numai și numai meritul lui.

Era desăvârșit în alegerea textelor și a distribuțiilor. Creator de teatru de calitate, director și întemeietor de importante institu­ții și organizații de cultură din țară și străinătate, maestrul Radu Beligan era prototipul de reinventator permanent al artei teatrale. Avea „nas”, așa cum se spune în meseria noastră, de a descoperi oameni talentați și de a „vinde” cu succes spectacolul. Era un mercenar al meseriei și, deși era înconjurat permanent de oameni, paradoxal, își rezerva din când în când luxul solitudinii.

Vorbea atât cât trebuie. Vorbea calm și încet, într-o așezare firească ce te cucerea. Îți dădea acea stare de bine, de parcă timpul se oprea în loc, și n-ai mai fi vrut să-l pornești niciodată.

Mai mult asculta decât vorbea. Avea darul de a asculta. Un talant atât de prețios pentru un actor. Nu știu nici acum sigur dacă în viața de zi cu zi te asculta sau doar te făcea să crezi că te ascultă, însă în viața de pe scenă nu te ierta. Te asculta până la capăt. Nu rata nici o replică sau poantă a textului din spectacolul în care juca. Exploata la maximum orice oportunitate a contextului teatral. O făcea cu luciditate și precizie de chirurg. Aproape matematic.

Știam clar și așteptam cu sufletul la gură reacția sălii, în timpul reprezentației la un anume cuvânt sau situație scenică. Ea venea exact acolo unde era gândită de artist, de fiecare dată cu o precizie de ceas elvețian. Chiar asta și spunea textul spectacolului „Egoistul”: „... în teatru nu există decât replica și situația”.

Noi, actorii mai tineri, savuram în culise, cu bucurie, aceste momente și de multe ori ne surprindeam aplaudând sau râzând împreună cu publicul. Fiecare reprezentație era un regal. De la intrarea domniei sale în scenă și până la ultima cortină.

Miercuri după-amiază însă, ultima cortină a căzut. M-a încercat un sentiment amestecat. Tristețea despărțirii, dar mai ales nădejdea Învierii. Pentru că meșterul Beligan L-a iubit și a fost iubit de Dumnezeu. De fiecare dată când intra în scenă se închina și Îi mulțumea Lui. Purta crucea la gât și Îl mărturisea pe Hristos. S-a născut în 14 decembrie, de ziua Sfântului Mucenic Filimon, ocrotitorul actorilor, motiv pentru care noi îi atribuiam longevitatea, și s-a mutat la Domnul în ziua Sfântului Ilie Tesviteanul. A prețuit din plin darul vieții și le-a primit pe toate cu demnitate. Ne-a iubit pe fiecare în parte, ne-a purtat de grijă cu blândețe și generozitate, iar pentru asta, și pentru altele și mai bune și mai tainice, nu-l voi uita niciodată.

Îți mulțumesc, meștere, pentru tot. Dumnezeu să te aibă în pază!