Raportarea la realitate în Creștinism și Modernitate
După cum bine se știe, gândirea ortodoxă a operat dintru început cu două noțiuni definitorii: realitatea dumnezeiască necreată, respectiv realitatea creată, căreia îi aparțin omul și lumea. Apoi, deși Ortodoxia a pus accentul pe realitatea dumnezeiască, în calitatea ei de izvor al celei create, totuși nu a numit lumea creată ca fiind iluzorie, așa cum a făcut-o de pildă platonismul. În acest sens, în concepția creștină, realitatea supremă este Dumnezeul personal revelat în zilele din urmă în Iisus Hristos, în vreme ce platonismul vede adevărata realitate în lumea spirituală a ideilor eterne, dar care este concepută în același timp ca realitate impersonală.
Această raportare a Ortodoxiei la Dumnezeu-Creatorul și la lumea creată, printre altele, arată cât de falsă e acea nefericită teză născută în cercurile unor cercetători occidentali, potrivit căreia spiritualitatea ortodoxă a fost influențată de platonism. Și, deși această idee e de o falsitate grosolană, și-a găsit destui adepți inclusiv pe meleagurile noastre.
Cu toate că în teologia ortodoxă omul și cosmosul se deosebesc valoric de Creator, ei nu devin pentru aceasta mai puțin reali. Numai că realitatea creată a acestora nu este statornică și veșnică, și de aceea scopul existenței lor e acela de a ajunge să se împărtășească constant de realitatea dumnezeiască necreată, pentru a dobândi astfel o stabilitate definitivă în binele necreat și veșnic al firii dumnezeiești. În acest cadru, mișcarea pe care o are de făcut omul în timpul existenței sale terestre este dinspre realitatea creată înspre realitatea necreată. Așadar, avem de-a face cu o mișcare ascendentă, nu în sens spațial, ci în sens valoric. E adevărat că, după căderea omului în păcat, posibilitatea acestei mișcări nu a mai fost realizabilă, întrucât puterile omenești lipsite de harul necreat nu-și pot împlini menirea dată prin creație. De aceea, prin evenimentul unic al întrupării Cuvântului, s-a restaurat posibilitatea accederii omului spre realitatea dumnezeiască prin mijlocirea Mântuitorului. Astfel, Iisus Hristos, fiind Dumnezeu și Om, devine unicul „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim. 2, 5).
Odată cu Modernitatea, însă, au apărut modificări substanțiale ale viziunii creștine asupra lumii. Pe lângă multiplele schimbări sociale și culturale aduse cu sine, epoca modernă a izvodit și o nouă raportare la realitate, diferită radical de cea clasică. În acest sens, Modernismul a pornit de la negarea realității dumnezeiești mai presus de lume și a postulat realitatea creată drept singura la care ar trebui să se raporteze persoana umană, într-o manieră de-a dreptul idolatră. Totuși, probabil ca un revers al reprimării raportării la realitatea dumnezeiască necreată, a apărut un nou tip de realitate, ce tinde astăzi să concureze idolul lumii fizice, anume realitatea virtuală. Iar în anumite segmente ale societății contemporane, realitatea virtuală a ajuns să absoarbă totul și să-și aroge dreptul realității unice.
Probabil că deja ați remarcat antinomia intrinsecă a termenului în cauză pe care modernismul actual nici măcar nu-și mai propune s-o mascheze. Dar e de mirare cum nici mintea modernilor nu mai are suplețea de a sesiza că ceea ce-i virtual nu poate fi și real în același timp! Mai mult, sub raport conceptual, termenul de realitate virtuală nu seamănă cu nimic din istoria gândirii omenești de până acum. Chiar platonismul - dar și alte curente filosofice asemănătoare –, în ciuda confuziilor pe care le-am amintit, în parte, mai sus, nu a folosit un concept atât de contradictoriu și de impropriu cugetării umane precum cel de realitate virtuală.
Cu toate acestea, realitatea virtuală, deși reprezintă o absurditate logică, nu e deloc o nevinovată iluzie, ci este și devine din ce în ce mai mult un fenomen cu o forță teribilă și transformatoare. Există deja foarte mulți „locuitori” ai acestei „realități” fără spațiu și fără substanță care refuză existența oricărei alte realități în afara acesteia. Acești „locuitori”, deși își au habitatul în lumea fizică, nu „funcționează” decât atunci când se scufundă în realitatea virtuală.
În final, nu putem să nu constatăm că ceea ce în Modernitate se arată a fi o slăbire a capacității cugetătoare a omului în raportarea sa la realitate nu e de fapt decât un epifenomen al degenerării masive a minții sale, datorat negării realității necreate și captivării în virtual. Așadar, omul modern, adoptând un nou mod de a fi, și-a schimbat din temelii însuși modul său de gândire, în care conceptele nu mai definesc nimic. Doar așa s-ar explica apariția neobișnuită a realității virtuale.