Rar întâlnită, recunoştinţa, tot mai necesară

Evanghelia Duminicii a 29-a după Rusalii este plină de învățăminte actuale, așa cum sunt toate cuvintele Mântuitorului, dar care de multe ori rămân fără ecou în inimi și fără lucrare în faptele noastre.

Evanghelia ne vorbește despre ultimul drum pe care Mântuitorul l-a făcut către cetatea Ierusa­limului, unde avea să pătimească. Înconjurat de ucenicii Lui și de mulțime de popor, a scurtat călătoria trecând prin Samaria. Cunoaștem desigur despre samarineni, Samaria și conflictele acestora cu iudeii.

Trecând prin Samaria, chiar la granița cu Iudeea, Mântuitorul a fost întâmpinat de mai mulți bărbați bolnavi. Evanghelia prezintă numărul de zece. Sufereau de lepră, o boală gravă, contagioasă, foarte răspândită în Antichitate.

În Cartea Leviticului (capitolele 13 și 14), condu­că­torul poporului ales, profetul Moise, vorbea despre re­guli clare pentru leproși, familiile lor și întreaga co­munitate. Nu aveau voie să se întâlnească cu ci­neva, nu mai făceau parte din comunitate, din fami­lie, trăiau în locuri izolate, iar atunci când zăreau un om, erau obligați să strige „necurat, necurat”.

În Țara Sfântă, în perioada despre care s-au scris cele pe care le ascultăm în Evanghelie, erau adeseori văzuți oameni fără mâini, degete, urechi, nas ș.a.m.d. Boala era cumplită, mutilând oameni și fiind nevin­decabilă.

Leprosul era asemănat cu un mort. Familia, rudeniile ori prietenii nu-l mai căutau. Într-o astfel de situație, Mântuitorul avea să-i întâlnească pe cei zece bolnavi. Ei L-au recunoscut și, înțelegând că El este singura lor vindecare, L-au strigat de departe și L-au rugat să aibă milă de ei. Mântuitorul a împlinit ceea ce spunea de mult în Lege Moise. Ei trebuiau să se arate preoților, nu pentru că numai preoții ar fi putut să-i vindece, ci mai ales pentru faptul că puteau constata vindecarea acestora. Existau liste în care erau însemnați, iar dacă cineva se vindeca, primea acordul preotului de a reintra în comunitate.

Cei zece s-au dus să se arate preoților, după cum era obiceiul, iar pe drum s-au vindecat. Dintre cei vindecați, unul singur s-a întors la Mântuitorul pentru a-I mulțumi. Evanghelistul Luca ne spune că era de alt neam, samarinean. Ceilalți nouă erau iudei. Mântuitorul desigur, mâhnit de situația întâlnită, avea să întrebe: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”

Evanghelia acestei duminici este mai mult decât actuală. Împietrirea celor nouă, care nu s-au întors să-I mulțumească Domnului, ne caracterizează pe mulți dintre noi.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune într-una din­tre omilii că principala datorie este de a-I mulțumi lui Dumnezeu, a doua de a mulțumi părinților și a treia de a mulțumi altora. De multe ori, dacă nu în­totdeauna, suntem foarte oportuniști. Astăzi îi mul­țumim celui care ne-a făcut bine, mâine nu-l mai cunoaștem. Dacă Mântuitorul S-a întristat atunci, se întristează și astăzi, întâlnind același pro­cent al nerecunoștinței, sau chiar unul mai scăzut.

Fără îndoială, cea mai înaltă formă de recu­noș­tință este Liturghia trăită și simțită, învățând mereu din tainele ei, mulțumind lui Dumnezeu, după cum se și cântă la strană: Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Momentul cel mai important al Li­tur­ghiei, la epicleză, surprinde treptele acestei re­cu­noștințe: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te bine­cu­vân­tăm, Ție Îți mulțumim Doamne și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru. Însă cei mai mulți dintre noi așezăm pe primul loc cererea de orice fel, grăbită, care de multe ori nu ne face bine. Biserica ne învață că mai întâi trebuie să înălțăm rugăciune de laudă, arătând că suntem recunoscători. Unul dintre Părinții Bisericii, mare duhovnic care avea discurs foar­te direct, spunea: Cei care nu mulțumesc sunt ca necuvântătoarele.

Pe lângă recunoștința, mulțumirea și lauda care se cuvin lui Dumnezeu, avem datoria să mulțumim celor de lângă noi.

Într-o lume care se gândește tot mai puțin la alții și tot mai mult la sine, trebuie să găsim momentul pentru a fi recunoscători față de cei care ne-au făcut bine. Sunt mulți oameni care au făcut bine comunităților, societății, familiilor, uneori chiar unei țări sau unui ținut important, iar noi avem atitudinea ingrată de a rămâne nepăsători față de lucrarea lor. Ce să mai spunem de faptul că mulți preoți au botezat prin sate zeci, sute și uneori mii de copii, dar nu-i mai pomenește nimeni, ori de profesorii care au avut zeci de generații cărora le-au sădit în minte și în inimă taine ale științei și pe care nu-i mai cinstește nimeni, dascăli care sunt duși la mormânt însoțiți doar de câțiva oameni. Amintim și cazul marilor medici care au făcut intervenții chirurgicale și au salvat viața multor pacienți, dar nu se mai întâlnesc cu recunoștința celor pe care i-au tratat. Pentru faptul că suntem nerecunoscători, nu mai coboară peste noi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Părinții Bisericii ne-au învățat să nu ne comportăm asemenea poporului nerecunoscător, de demult în pustie, care nu-I mulțumea lui Dumnezeu, deși l-a hrănit vreme îndelungată. Suntem neatenți, îi criticăm pe cei care au peregrinat altădată prin pustiu, cârtind, deși primiseră multe daruri de la Dumnezeu. Atitudinea noastră nu diferă de a lor.

Când mulțumești cuiva, faci ca darul tău să sporească. Dacă nu ești recunoscător lui Dumnezeu și aproapelui, altădată s-ar putea să nu mai primești nimic. Înțelepciunea poporului nostru a spus foarte clar: nemulțumitorului i se ia darul, iar din cuvintele Sfintei Scripturi și din înțelepciunea Vechiului Legământ învățăm cât de importantă este această atitudine de a recunoaște darul altcuiva și nu de a pune în lumină doar propriile noastre daruri. Să nu vorbești de rău casa în care ai mâncat pâine și să nu tulburi apa fântânii care te-a adăpat, ne învață Scriptura. Ce-ar fi dacă într-un pustiu ca cel al Samariei, în cetatea Sichem, unde este o singură fântână veche de 3.000 și mai bine de ani, după ce a băut cineva o cană, să tulbure apa fântânii, iar ceilalți călători să nu se mai poată înfrupta din același dar al fântânii Patriarhului Iacob?

Ne întrebăm care este modul în care putem arăta recunoștință? În primul rând față de Dumnezeu, arătându-I că suntem ființe euharistice, iar această mulțumire ar trebui să nu fie manifestată rar, doar în ziua Sfintelor Paști, sau de Crăciun, ori exclusiv atunci când avem nevoie, ci permanent. Un om care Îl iubește pe Dumnezeu va simți nevoia să aibă convorbire cu El în fiecare zi, fie și una scurtă, dacă nu mai avem timpul și răbdarea necesare să ne rugăm mai mult. Dacă am întâlnit vreun om care ne-a făcut bine, ce minunat ar fi ca de ziua lui, sau la un moment important, să-i ducem o floare, iar dacă nu putem face gesturi de recunoștință, măcar să nu uităm să-l pomenim în rugăciune.

De câțiva ani, cunosc o familie de medici, părinți și copii, care au arătat modelul dăruirii ori de câte ori a fost cazul, atunci când li s-a cerut ajutorul de către monahi, preoți tineri, străini chiar, au făcut mai mult pentru aceștia decât pentru propria lor familie, neacceptând niciodată nimic, nici un fel de recompensă, ci, dimpotrivă, s-au arătat atenți și binevoitori cu alții. Cum poate Dumnezeu rămâne indiferent la astfel de fapte?

Ce să mai vorbim de cei care fac fapte mărețe și construiesc case pentru oameni, de cei care intervin în momentele dificile ale existenței unor semeni de-ai noștri. Toate acestea, chiar și atunci când rămân nerecompensate sau nerăsplătite de oameni, sunt în primul rând răsplătite de Dumnezeu. Părinții Bisericii ne spun un lucru tulburător, adevărat, că binefacerea și recunoștința nu s-au întâlnit niciodată în această viață. Se poate să fie o apreciere aspră, dar de cele mai multe ori vedem nemijlocit că așa este. Binefacerea făcută multora dintre semenii noștri nu se mai întâlnește cu recunoștința lor, aceasta fiind una dintre carențele din ce în ce mai evidente ale societății contemporane, nu doar la noi, ci în lumea întreagă, o situație generalizată, pentru că oamenii trăiesc ca și cum sunt singurii stăpâni și nu-L mai consideră pe Dumnezeu Binefăcătorul și Proniatorul vieții lor.

Sfântul Vasile cel Mare, într-o preafrumoasă rugăciune, se roagă la Liturghia care îi poartă numele ca Dumnezeu să-i pomenească pe toți, și pe cei pe care nu i-am pomenit din uitare sau din pricina mulțimii numelor…

Doresc să evidenţiez atitudinea, deosebit de importantă, a recunoștinței față de dușmani. Veți spune că este imposibil de a ajunge la o asemenea măsură, dar rog să luăm aminte la o inspirată rugăciune scrisă de Sfântul Nicolae Velimirovici: Doamne, Îți mulțumesc și pentru vrăjmașii care m-au ajutat ca să ajung în brațele Tale. Prietenii mei de multe ori m-au depărtat de Tine, dar vrăjmașii m-au ajutat ca să fiu mai aproape de Tine. De aceea, eu Te rog ca să-i ierți, să nu le răsplătești răul pe care mi l-au făcut de atâtea ori și Te rog ca să-i întorci de la răutatea lor.

Avea dreptate marele ierarh, că de multe ori vrăjmașii care s-au înmulțit după cum ne spune profetul în psalmii Utreniei, numeroşi în vremea lui, şi cu atât mai mulți acum, în vremuri tulburi, cred că ne fac rău, însă, prin lucrarea lui Dumnezeu, răutatea poate fi convertită în faptă bună.

Mărturisesc că eu însumi sunt restanțier la virtutea recunoștinței. Și eu, poate și alții ca mine trebuie să ne străduim mereu ca recunoștința să devină prioritate, nu un lucru rar pe care îl tratăm cu prea puțină atenție.

Recunoștința noastră se îndreaptă către Dumnezeu, către cei care ne-au făcut bine, dar și către cei care nu ne iubesc. Dumnezeu în milostivirea Lui va trimite o picătură care poate vindeca puțina noastră iubire, nerecunoștința și celelalte carențe pe care le purtăm, fiecare, în drumul vieții.