„Răspuns celor ce se îndoiesc de dumnezeiescul botez“

Marcu Ascetul este unul dintre părinţii filocalici de la care ne-au rămas scrieri foarte valoroase pentru spiritualitatea ortodoxă. Într-una dintre acestea el lămureşte aspecte importante ale vieţii duhovniceşti. Mai întâi, el demonstrează valoarea reală a Botezului pentru om, după care evidenţiază centralitatea inimii în viaţa duhovnicească. Astfel, conţinutul acestei scrieri alcătuieşte un fundament doctrinar pentru multe dintre manifestările vieţii ascetice şi mistice răsăritene.

O scurtă biografie Despre Marcu Ascetul ştim că a trăit în apropiere de Nil Ascetul. Se pare că şi el a fost mulţi ani egumen al unei mănăstiri de lângă Ancyra din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie necunoscută, unde a murit în prima jumătate a secolului al V-lea. De asemenea, el a fost un admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa cum remarcă părintele Dumitru Stăniloae (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p. 221). Lui Marcu Ascetul îi sunt atribuite 9 scrieri, pe care el le-a alcătuit la Ancyra, înainte de a se retrage în pustie. Numai epistola către Nicolae şi probabil scrierea despre post le-a alcătuit în perioada petrecută în pustie. Pe lângă acestea, în Patrologia lui Migne mai este publicată sub numele lui Marcu Ascetul o scriere intitulată: "Capete despre trezvie", cuprinzând 26 de capete şi două întrebări şi răspunsuri. Dar această scriere nu îi aparţine lui Marcu Ascetul, ci ea este o compilaţie mai târzie din sentinţele lui Maxim Mărturisitorul şi din omiliile lui Macarie Egipteanul (p. 229). Botezul împărtăşeşte pe Duhul Sfânt Scrierea "Despre botez" sau mai precis: "Răspuns celor ce se îndoiesc de dumnezeiescul botez" reprezintă o prezentare a efectelor botezului, sub forma unui dialog. Aici este dezbătută întrebarea dacă botezul şterge cu totul păcatul sau mai lasă ceva din el. După cum spune Marcu Ascetul, botezul are un efect desăvârşit, deoarece el, nu numai că şterge păcatul, ci şi împărtăşeşete pe Duhul Sfânt. Cel care spune: "Văd altă lege în mădularele mele, care se împotriveşte legii duhului meu" (Romani 7, 23) nu este cel botezat, ci cel care urmează să primească botezul. Dar lupta este necesară şi după aceea, deoarece harul primit la botez nu-l transformă automat pe om. "Căci Sfântul Botez este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile. Drept aceea să nu credem socotinţelor omeneşti, ci mai degrabă dumnezeieştii Scripturi, care spune: Hristos a murit pentru păcatele noastre (I Corinteni 15, 3) sau: Ne-am îngropat cu El prin botez (Romani 6, 4), sau: Cel ce a murit s-a îndreptat de păcat (Romani 6, 3), sau: Păcatul nu va mai stăpâni peste noi (Romani 6, 14), de vom împlini poruncile; iar de nu le împlinim, suntem necredincioşi şi stăpâniţi de păcat. Căci credinţa stă nu numai în a ne fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini poruncile Lui" (p. 275). Aşadar, harul primit la botez este numai puterea dată omului de a rămâne ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere, prin păzirea poruncilor, atunci va persista în păcat. Dacă zicem că păcatul se desfiinţează prin fapte, atunci Hristos a murit în deşert Se pare că în acest tratat Marcu Ascetul combate masalianismul, care susţinea pe de o parte că în sufletul omului se află după botez şi Duhul Sfânt şi diavolul, iar pe de alta, că orice prezenţă a harului în sine trebuie să o simtă omul. El le răspunde acestora, spunând că prin botez se sălăşluieşte în fiinţa omului harul Sfântului Duh, fiind şters cu totul păcatul. Harul îi dă omului puterea de a săvârşi fapte bune, iar pe măsură ce le săvârşeşte, se face descoperită prezenţa harului din el. Deoarece prin botez primim harul ca putere spre fapte bune, el ne face capabili să săvârşim în locul răului binele. Nu se mai lucrează prin noi în mod necesar răul, aşa cum susţineau adversarii lui Marcu Ascetul, ci aceasta depinde de voinţa noastră. Tot ei susţineau că păcatul strămoşesc nefiind şters prin botez, eforturile noastre au tocmai rolul de a-l şterge. Marcu Ascetul, însă, le răspunde că în acest caz Hristos nu ar mai fi avut pentru ce să moară. "Dacă zicem deci că păcatul se desfiinţează prin fapte, atunci Hristos a murit în deşert (Galateni 2, 21) şi toate cele spuse sunt mincinoase. Şi dacă aceştia spun că Botezul nu este desăvârşit, ci dobândesc desăvârşirea prin nevoinţe, deşartă este pentru ei şi legea libertăţii şi toată legiuirea Noului Testament e desfiinţată. Ba aceştia Îl fac şi pe Hristos însuşi nedrept, odată ce porunceşte celor botezaţi să săvârşească fapte de-ale libertăţii, câtă vreme ei sunt robiţi de păcat împotriva voii. Iar harul lui Dumnezeu nu mai e în acest caz har, ci răsplata nevoinţelor noastre" (pp. 275-276). Gândul care zăboveşte în jurul vreunei plăceri este semnul unei împătimiri libere Marcu Ascetul încearcă să demonstreze în continuare că gândurile păcatului nu provin în noi din păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu forţa de diavol, ci sunt produse de noi prin acceptarea ispitei. În această scriere, Marcu Ascetul desfăşoară o serie de analize de ordin psihologic şi duhovnicesc. El lămureşte înţelesul "atacului" sau al "momelii" diavolului, al aşa-zisei "đńďóďâďëŢ", prima răsărire a unui gând păcătos. De altfel, toate scrierile din Filocalie şi, în general, toată literatura ascetică a Răsăritului acordă o importanţă deosebită acestui aspect al vieţii duhovniceşti. Autorul expune procesul care are loc în suflet în urma acestui atac, în cursul căruia se formează gândurile păcătoase şi se ajunge la fapta păcatului şi la patimă. Atacul care vine de la diavol nu este păcat. Marcu Ascetul îl identifică cu gândul simplu şi izolat al păcatului, până nu este multiplicat, transformat într-o cugetare dezvoltată şi până nu s-a trezit în noi o plăcere pentru el. Gândul poate persista în noi, dar şi în acest caz, dacă nu îl dezvoltăm în imagini şi nu asociem cu el o plăcere, nu este păcat. Păcate sunt doar gândurile pe care le dezvoltăm în noi din acel atac, dar ele nu ni se impun cu forţa ca o creştere dintr-un păcat strămoşesc pe care l-am avea sau ca o copleşire a noastră fără să vrem de către puterea diavolului. "Căci gândul, care zăboveşte în jurul vreunei plăceri sau mânii, nu e un semn al păcatului rămas, ci al unei împătimiri libere. Pentru că avem puterea să stingem gândurile şi să surpăm toată înălţarea care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu (II Corinteni 10, 5) cum zice Scriptura ş...ţ Prin urmare, dacă chiar şi când e urât stăpâneşte cu putere mintea (căci nu spun că nu se întâmplă aceasta), acest fapt nu este o rămăşiţă din păcatul lui Adam, ci un semn al necredinţei de după Botez" (p.279). Cauzele care determină lucrarea păcatului în noi sunt de la noi înşine. Una lucrează ca urmare a neîmplinirii poruncilor, iar cealaltă ne stăpâneşte cu putere datorită faptelor noastre rele de după Botez. Numai Dumnezeu poate înlătura această lucrare, dacă Îl rugăm prin milostenie, rugăciune şi răbdarea necazurilor care se abat asupra noastră. Valoarea inimii în viaţa duhovnicească În concepţia lui Marcu Ascetul, inima are un rol important în viaţa duhovnicească. El este primul autor filocalic la care inima primeşte o asemenea importanţă. De altfel, Evagrie, Ioan Casian sau Nil Ascetul consideră aproape exclusiv mintea ca loc şi ca factor central al vieţii omului. La Marcu Ascetul inima are o importanţă deosebită în raport cu procesul transformării atacului celui rău în gânduri păcătoase. Starea de curăţie a omului este caracterizată prin unirea dintre minte şi inimă. În momentul în care mintea se desparte de inimă, ea dă prilej atacului diavolesc. Cu toate acestea, după o luptă susţinută, mintea se poate elibera de încercările diavolului, având iarăşi puterea de a se îndrepta asupra inimii şi de a o supraveghea cu toată atenţia. Aşadar, "momeala aruncată de satana este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând. Ea foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi să căutăm Împărăţia Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se îndepărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea".