Răspunsuri duhovniceşti: Să mergem pe calea împărătească!
Ce să înţelegem prin ispita de-a stânga şi ispita de-a dreapta?
Ispitele de-a stânga sunt foarte cunoscute: beţia, lenevia, desfrâul, furtul, răzbunarea, mânia, toate sunt ispite şi păcate de-a stânga. O ispită de-a dreapta poate fi un post exagerat. Postul este rânduit de Sfinţii Părinţi ca să ne fie de folos pentru curăţia noastră lăuntrică şi trupească. Însă postul trebuie să fie nu numai trupesc, ci şi sufletesc. Azi am văzut un lucru foarte interesant. Spunea cineva că undeva a întâlnit un grup de persoane care nu mâncau brânză, pentru că se face cu cheag şi deci e amestecat şi puţin sânge în brânză. Este exagerat. Nicăieri la Sfinţii Părinţi nu este această analiză aşa de strictă şi de falsă în acelaşi timp.
Deci postul, dacă nu este făcut cu dreaptă socoteală (ca să fie cu adevărat de folos) şi nu este unit cu bunătatea inimii, cu paza gurii, cu abţinerea de la a osândi pe altul, nu este post. Osândirea aproapelui nostru este foarte vinovată înaintea lui Dumnezeu; poţi să mori de foame, să te usuci de sete, dacă ai răutate împotriva aproapelui tău şi îl vorbeşti de rău când el nu-i de faţă, zadarnic îţi este postul. Asemenea fapte, făcute cu gândul bun de a ne sfinţi viaţa, sunt exagerate. Aceste lucruri sunt căderi de-a dreapta. Prin fapte bune greşeşti calea. De aceea, este bună această înţelepciune pe care o cerem de la Dumnezeu, ca să ne lumineze calea, să mergem pe calea aceasta împărătească, cum spun Sfinţii Părinţi, „Via aurea“, calea de aur, ca să nu greşim.
Postul să fie post cu înţelepciune, abstinenţa să fie abstinenţă cu adevărat, căinţa să nu fie falsă. Rugăciunea să fie cu atenţie, cu umilinţă şi smerenie, şi atunci toate merg bine. Dimpotrivă, dacă rugăciunile sunt făcute numai cu buzele, cât ar fi ele de lungi, aceste rugăciuni ajută foarte puţin: în măsura în care din când în când suntem atenţi la ceea ce spunem.
De ce este neapărat nevoie de un duhovnic în practica Rugăciunii inimii ?
Este nevoie de un duhovnic pentru că această rugăciune, spusă neîncetat, spusă foarte des, aduce nişte stări speciale pentru cel care o practică. De pildă, apare o căldură, aici, în dreptul inimii, mai sus de inima aceasta carnală. Un semn. Şi cel care se roagă şi nu ştie ce rost are această rugăciune, se poate mândri. Cine ştie ce poate crede omul despre el însuşi! Dar duhovnicul îi poate spune că această stare de încălzire e o stare firească. Să fie liniştit şi să se roage mai departe. Adică se pot întâmpla pe calea aceasta a rugăciunii nişte probleme noi pentru rugător, pe care el nu le cunoaşte, nu ştie cum să le rezolve, şi duhovnicul, care are în practică această rugăciune, îi poate răspunde precis. (arhim. Ioanichie BĂLAN, Convorbiri duhovniceşti)