Răspunsuri duhovniceşti: „Să vrem să biruim ispitele!“

Care este virtutea hotărâtoare a noilor începători, virtute cu care ar putea să biruiască ispitele şi patimile cele dinlăuntru şi cele din afară?

De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică şi mult discutată însuşire - „voinţă liberă“. Aceasta ni se cere mai întâi: să vrem să biruim ispitele. Şi, mişcând, va veni neîntârziat harul.

Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind şi ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre. Harul este de natură divină - „energie necreată“, spune Sfântul Grigorie Palama.

Din primii paşi spre viaţa monahală, plină de taine şi înţelesuri preafrumoase, noul începător este bine să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, nedifuzată şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu prisosinţă cât de mult se va bucura a-i fi mamă.

O fiică îmbunătăţită se ruga Maicii Domnului, zicând: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!“. Iar Maica Domnului i-a răspuns: „Arată-te a-mi fi fiică!“.

Ce patimi trebuie să lepede începătorii, mai întâi, din inima lor, ca să poată gusta din bucuria vieţii duhovniceşti?

Să lepede mai întâi patima care este mai aproape de el, care-l stăpâneşte cu mai multă tărie. Să ştie că va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenţie şi întrarmare cu acele patimi care îl înconjoară, şi anume îl pândesc. În lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerând cu inimă de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului păzitor şi al oricărui sfânt spre care are evlavie.

Lupta este pe toată viaţa, dar nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ decât să fii stăpânul propriei vieţi şi să lupţi, şi să biruieşti, având alianţă deplină cerul întreg. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! - zice Domnul nostru Iisus Hristos şi zice pentru fiecare dintre noi, văzându-ne pe toţi stăpâni alături de El.

Dacă un nou începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziţi fraţii începători ca să poată spori în rugăciune?

Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.

Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mănăstire pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.

Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfârşite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăirea în mănăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi „să-i cadă mană cerească de sus“?

Chiar dacă le vom arăta bunăvoinţă, nu vor rămâne până la urmă în mănăstire, că n-au roadele şi darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vânează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dându-le dor de lume. Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: Toată suflarea să laude pe Domnul! (arhim. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti, II)