„Răul a început odată cu nesupunerea”
Libertatea fără conștiință este cea mai cumplită armă în mâinile oamenilor. Dintotdeauna, folosind tot felul de argumente fără nici o legătură cu realitatea, dar utilizând principalul alibi al libertății, s-au produs tot felul de abuzuri asupra oamenilor, uciderea acestora în numele unei acțiuni nelimitate de „eliberare” a celor care își doresc puterea cu orice preț fiind permisă oricând. Cine a creat oare răul? Nu omul, prin folosirea inadecvată a libertății sale? Aceasta este întrebarea la care vom răspunde astăzi împreună cu Metodiu de Olimp, scriitor bisericesc și episcop martir din secolul IV.
Metodiu a fost episcop al cetății Olimp din Licia. În jurul anului 311, pe vremea împăratului Maximin Daia, a fost martirizat pentru credința sa creștină. Fiind un bun cunoscător al filosofiei grecești, Metodiu de Olimp a dat operelor sale principale forma dialogurilor așa cum o regăsim la filosoful Platon, însă conținutul și temele abordate sunt creștine. Astfel, printre operele sale regăsim „Banchetul”, „Despre liberul-arbitru” și „Despre înviere”. Tratatul său „Despre libertate” este cea mai importantă lucrare care ne-a rămas de la învățatul episcop al cetății Olimp. Aici, Episcopul Metodiu discută în amănunt problema libertății omenești, limitele acesteia, dar și, ca temă principală, faptul că nu Dumnezeu, ci omul este pricina apariției și înmulțirii lucrării răului în univers.
Libertatea omului, principala sursă a răului
„Ce altă acțiune rea poți arăta în afara celei a oamenilor? Cât despre cel ce săvârșește răul, acela nu este rău prin firea sa, ci după felul în care își dirijează alegerea, pentru că el hotărăște să facă fapte care-i aduc calificarea de om rău” (Metodiu de Olimp, „Despre liberul-arbitru”, XIII, în: Scrieri, PSB 10, EIBMBOR, 1984, p. 226). Omul a fost creat bun de către Dumnezeu, dar, prin alegerile sale greșite și prin faptele sale pătimașe, a ajuns să fie cel care răspândește răul în întregul univers. Nimeni nu-l forțează pe om să facă rău. Este drept că diavolul ne ispitește, că exemplele negative ale oamenilor din jurul nostru ne influențează, dar această influență nu ne înrobește în nici un fel libertatea. Din contră, ar trebui să ne determine cu atât mai mult să ne ferim de lucrarea răului. Însă noi continuăm să iubim „săracul care ne urăște”, adică pe diavolul, și să fugim de „bogatul care ne iubește”, adică de Hristos. Iar tentația de a face răul nu începe și nu se termină cu Adam și Eva, ci începe, din nou, cu fiecare om care se naște în această lume: „Eu zic că omul s-a născut liber, că răul n-a preexistat și că omul n-a primit de la acesta puterea de a săvârși cele rele. Omul a avut de la început puterea de a se supune sau nu voii lui Dumnezeu. Această putere se numea liberul-arbitru. Cum s-a născut răul? Odată creat, omul a primit de la Dumnezeu anumite porunci, pe care neîmplinindu-le a săvârșit răul. Deci, răul a început odată cu nesupunerea față de poruncile divine. Nu se poate spune că el a existat dintotdeauna, pentru că acela care l-a săvârșit are început” (Metodiu de Olimp, „Despre liberul-arbitru”, XVII, în: Scrieri, p. 230). Urmăm, în continuare, decizia greșită a lui Adam, prin propria noastră voință. Desigur, putem să ne plecăm urechea către argumentele atât de „valide” ale unor factori politici de nivel internațional, să credem că invadarea unui teritoriu s-a făcut pentru „eliberarea” celor care trăiesc acolo, că tot timpul există „victime colaterale”, că nu dragostea de putere și de slavă deșartă stă la baza uciderii celor 100.000 de creștini anual în special în țările din Africa și Orientul Îndepărtat, dar trebuie să ne întrebăm: ce am făcut cu libertatea noastră? Unde mai găsim curăție în această libertate de a vărsa sângele fraților noștri – pentru că aproapele meu este fiecare om, nu doar cel de o credință cu mine, nu doar cel de o „culoare” cu mine, sau doar cel pe care-l cunosc –, de a găsi plăcere în faptul că libertatea și puterea absolută aduc, direct, numai roade moarte?
De ce permite Dumnezeu toate acestea?
N-a existat niciun om în acest univers care, văzând suferința sa sau pe cea a altor oameni, să nu-și adreseze cu sinceritate această întrebare. Însă, aproape nimeni nu a ajuns la concluzia că el, cel dintâi, a abdicat de la folosirea bună a libertății sale. Toți credem că libertatea altora ne-a condus aici, sau, mai rău, că Dumnezeu este fie neputincios, fie indiferent. Nimeni nu se învinovățește pe sine mai întâi, pentru că vina aparține altora, nu nouă. Însă, așa cum spune scriitorul rus Dostoievski, „toți suntem vinovați pentru toate”. Suntem părtași la toate nenorocirile care se petrec fie în mod direct, prin deciziile noastre lipsite de iubire, fie indirect, prin tăcerea noastră vinovată sau prin indiferența cu care tratăm toate aceste drame ale omenirii. Am luat darurile lui Dumnezeu și le-am transformat în pedepse pentru ceilalți oameni, pentru că libertatea unora a ajuns să fie cea mai cumplită dramă a altor oameni, complet nevinovați. De ce nu ne-a lipsit Dumnezeu de darul libertății? Iată răspunsul Episcopului Metodiu de Olimp: „Dumnezeu, vrând să cinstească pe om, l-a înzestrat cu facultatea de a cunoaște bunurile superioare și de a putea face ceea ce vrea, apoi l-a îndemnat să săvârșească binele fără să-l lipsească de liberul- arbitru, ci numai indicându-i această cale. Deși a primit îndemnul și chiar porunca lui Dumnezeu să facă binele, el poate face ceea ce vrea. La fel cum un părinte își îndeamnă fiul să studieze matematica și în acest scop îi arată foloasele ei, dar îl lasă pe acesta să hotărască dacă o studiază sau nu, la fel cred că procedează și Dumnezeu îndemnând pe om să se supună poruncilor Sale, dar nu-l lipsește de puterea de a hotărî singur în această privință. De altfel, însuși faptul că Dumnezeu îndeamnă, presupune că voința și puterea omului n-au fost suprimate. Apoi, dacă Dumnezeu dă o poruncă, face acest lucru pentru ca omul să se bucure de bunuri superioare; aceasta este urmarea supunerii sale la porunca divină. Prin urmare, Dumnezeu nu poruncește de dragul de a suprima puterea pe care i-a dat-o omului, ci pentru a-l dărui după aceea, pe drept, cu ceva mai bun, acest dar venind ca o recompensă pentru supunerea sa față de Dumnezeu, pentru că omul s-a supus atunci când putea să nu se supună” (Metodiu de Olimp, „Despre liberul-arbitru”, XVI, în: Scrieri, p. 229).
Dumnezeu ne-a dăruit libertatea pentru a face, din proprie voință, ceea ce este bun, pentru a nu ajunge să facem binele asemenea unor robi, ci asemenea unor fii. Noi, însă, luând libertatea, am convertit-o în gânduri, cuvinte și fapte prin care îi asuprim pe ceilalți. Darurile nu se iau înapoi, dar răsplata cea dreaptă așteaptă pe fiecare om care s-a folosit rău de ele, la fel cum și mila lui Dumnezeu îl va mângâia pe cel care se folosește bine de ele.