Războiul are multe chipuri
Războiul este o realitate dureroasă în interiorul umanității. Ne duce cu gândul la confruntări între voințe îndârjite și ambiții nemăsurate. Ne vorbește despre cruzime și violență inimaginabile. Ne învață cât de fragilă și expusă la extincție este viața și cât de greu se obține pacea.
Războiul are multe chipuri. Nu se poartă doar între puteri politice, ci are și o formă cotidiană: conflictul interpersonal. Această față a războiului tinde să nu fie percepută în dramatica ei realitate. În timp, invidierea celuilalt, dezacordul într-o anumită privință, aflarea faptului că ai fost vorbit de rău ori că propriile reușite ți-au fost desconsiderate pot să escaladeze până la război.
Ne putem imagina situații în care relația cu celălalt a devenit anevoioasă sau imposibilă. Când interacțiunea devine sursa potențială a unui conflict, când simpla prezență a celuilalt produce tulburare și stârnește priviri încruntate și disprețuitoare. Războiul interpersonal consumă același combustibil al urii, al violenței și al răului. În esență, alimentată de mânie, dorința de stăpânire asupra vieții semenului, de înjosire a demnității lui, de reducere - simbolică - a acestuia la tăcere îl animă pe cel pornit în luptă. Dintr-o pricină anume, semenul s-a transformat într-o prezență incomodă, indezirabilă, într-un dușman. Războiul fratelui contra fratelui, precum cel armat, este durativ. Rezistă probei timpului și nu este nevoie decât de puțin fitil aprins pentru ca, îmbibate de ură, strategii perfide să fie puse în mișcare pentru împlinirea răului. Bomba urii și a răului nu poate fi dezamorsată, însă, decât de iertare.
Biserica, în înțelepciunea ei revelată, a atenționat constant că anumite conflicte umane nerezolvate la timp pot, peste noapte, să capete o turnură neașteptată. „Mâniați-vă, dar nu greșiți; peste mânia voastră să nu apună soarele, nici să-i dați diavolului prilej” (Efeseni 4, 26-27). O emoție puternică precum mânia, dacă nu este rapid neutralizată prin iertare, poate să fie exploatată de către diavol și folosită ca mijloc de a adânci, și mai mult, prăpastia comunicării între persoane. Așa putem înțelege cum, nu de puține ori, o neînsemnată supărare, venită pe fondul unei neînțelegeri, poate să mocnească peste noapte și să aducă a doua zi doi cunoscuți - soți, frați, prieteni etc. - într-o situație de război interpersonal. Când Biserica se roagă în ecteniile ei ca Dumnezeu să ne izbăvească de „războiul cel dintre noi” are în vedere tocmai aceste forme pe care războiul le îmbracă, atât cel armat, cât și cel interpersonal. Cel din urmă este mult mai frecvent la care suntem expuși în calitate de ființe menite a căuta dialogul cu celălalt. Nu putem să-l prevenim decât străduindu-ne să cultivăm între noi „pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7).