Războiul mondial de țesut

Mihalache, fratele bunicii mele Nicula, a murit în război. Tot în război a murit și nevastă-sa. Doar că într-una din odăile casei pe care o făcuse împreună cu Mihalache. Tocmai terminase de țesut un macat pe care se putea vedea un bărbat ce trecea călare printr-un câmp înverzit. Era bărbatul ei, ce plecase cu calul la război. Asta și făceau ei în tot acest timp, treceau printr-un câmp străin, omul mirându-se de cât de mult seamănă verdele ierbii de acolo cu verdele ierbii de acasă, calul nechezând de ciudă că nu e lăsat să înfulece o gură de iarbă!

Suflul unei explozii a luat mirarea bărbatului și nechezatul calului și le-a dus până aproape de cer, după care le-a dat drumul. Numai că ele n-au avut la cine să se mai întoarcă. Nu mai erau nici omul, nici calul jos pe pământ. Dispăruseră! Anica, așa o chema pe nevastă, a suit alături de Mihalache în șaua calului de pe macat, plecând odată cu el de pe lumea aceasta. Li se întâmplase și altor femei la fel. Războiul lor nu se sfârșea niciodată. Se oprea nițel pe timpul verii, căci trebuia, cât erau plecați bărbații în războaiele celelalte, să se ocupe cineva și de muncile câmpului. Toamna, războiul de țesut își intra din nou în drepturi. Îndeosebi noaptea, când dormeau cei mici, porneau femeile la asalt.

Victoriile se numărau în velințe și macate, pentru lada de zestre a fetelor, când venea vremea măritișului. Înfrângerile, în mame ce nu mai apucau nunțile copiilor. Războiul mondial de țesut mergea, însă, înainte! Locul femeilor căzute pe front era luat de fiicele lor.

Cu războaiele în care se trăgea cu pușca era nițel mai greu. Spre deosebire de fete, băieții nu aveau voie să fie încorporați de copii. Dar aveau voie să moară de dor. Ceea ce era mult mai dureros și mai lent decât muritul de glonț!