Războiul nevăzut: Fă-i loc lui Dumnezeu lângă tine
Pentru mulţi dintre noi viaţa creştină este, adesea, ceva supraadăugat. Adică, pe lângă tot ceea ce înseană traiul zilnic, cu diversele lui probleme, avem, ocupând un loc marginal, elementele credinţei, cum sunt mersul la biserică, rugăciunea zilnică sau regimul alimentar din zilele de post. Putem trăi astfel împăcaţi şi mulţumiţi cu noi înşine. Viaţa aceasta comodă şi călduţă nu este însă nici pe departe ceea ce trebuie să fie credinţa noastră. Iar Dumnezeu este cât se poate de clar în această privinţă: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.“ (Matei 5, 48)
Avem diverse „instrumente“ de a obţine desăvârşirea: asprimile asupra trupului cum sunt postul, privegherea, înfrânarea de la toate excesele vătămătoare pentru trup şi pentru suflet, metaniile, apoi rugăciunea, unde ni se înfăţişează încă o cerinţă maximalistă a lui Dumnezeu: „Rugaţi-vă neîncetat.“ (1 Tesaloniceni 5, 17). Practicarea acestor virtuţi, după puterile pe care le avem fiecare, denotă calea pe care mergem, ele nu sunt desăvârşirea, nu sunt făcute ca un scop în sine. Şi totuşi, pe cale fiind, Duhul Sfânt vine să întărească aceste mijloace, să le facă şi mai puternic lucrătoare în omul care vrea să se sfinţească. Prin ele se câştigă putere împotriva păcatelor şi a ispitelor. Ce înseamnă această desăvârşire care, chiar dacă ne e cerută tuturor, doar câţiva sfinţi reuşesc să o atingă? Este cunoaşterea prin încredinţare directă a bunătăţii şi măririi lui Dumnezeu, iar concomitent cu aceasta, a neputinţei noastre, este iubirea de Dumnezeu şi dispreţul faţă de sinele păcătos. Într-un cuvânt, este viaţa bună pe care Dumnezeu o dăruieşte celor aleşi ai săi. Primul lucru pe care trebuie să îl facă omul aflat pe calea desăvârşirii creştine este să lepede încrederea în el însuşi, căci aceasta este un soi de ciumă pentru suflet. Nimic bun nu se poate face într-un om ce se încrede exagerat în sine. Într-un om mulţumit de el însuşi, un om care îşi e suficient sieşi, nu mai poate intra Cuvântul lui Dumnezeu. Cuprins de o autosuficienţă care îi gâdilă orgoliul, omul transformă lumea în instrument al satisfacerii propriilor patimi. Pentru el nu mai există nimic dincolo de această împlinire a propriilor nevoi egoiste. Căci trebuie să îi facem loc Lui printr-o golire de sine, printr-o omorâre a sinelui egoist. Avem de-a face cu o chenoză, micşorare asemenea celei a lui Iisus, care fiind Dumnezeu deplin, s-a făcut, pentru mântuirea noastră, şi om deplin.. Concomitent cu neîncrederea în tine însuţi trebuie să se dezvolte încrederea în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Eu mă micşorez, dar nu dintr-o dorinţă de neant, mă chinui pe mine, dar nu dintr-un masochism pervers, ci ca să-I fac loc lui Dumnezeu în suflet. Să ajungem să spunem, asemenea Apostolului Pavel: „Şi nu eu mai traiesc, ci Hristos trăieşte în mine.“ (Galateni 2, 20) Nu te poţi apropia de Dumnezeu, nu Îl poţi cunoaşte dacă te încrezi în tine însuţi. Dumnezeu vine la noi, Îşi face sălaş în inima noastră, numai în măsura în care ne conştientizăm neputinţele proprii, faptul că nu ne suntem suficienţi nouă înşine. Pentru a realiza acestea, lupta este continuă. Privită din afară şi cu superficialitate, viaţa în duh ortodox pare o contemplare dulce a „celor de sus“, o convorbire blândă şi duioasă cu îngerii şi cu Dumnezeu. În fapt, e o luptă îndârjită, cu lumea, cu plăcerile perfide pe care ea ţi le oferă la tot pasul, cu oamenii, cu tine însuţi. Mai ales cu tine însuţi e această luptă, surdă şi oarbă de multe ori, cu patimile, cu poftele, cu dorinţele şi înclinaţiile către plăceri ale trupului şi sufletului nostru. Este esenţial ca în această luptă să Îl chemi pe Dumnezeu, să te încrezi numai în El, să-ţi învingi, întâi de toate, sinele păcătos care vrea să comande această luptă, fie spre a o face mai uşoară, fie pentru a o îndrepta spre slava deşartă.