Războiul nevăzut și statornicirea păcii în Duh

Conflictele militare care clocotesc lumea de astăzi, dublate de războiul știrilor, de duelul informației bine șlefuite care dorește să țintească și să modifice în masă păreri și conștiințe, ne fac să ne punem întrebarea: Oare mai poate fi pace statornică azi pe pământ? Cuvântul „pace” pare din ce în ce mai de pus în ramă, o valoare deja pierdută în multe dintre societăți, dar care ne rămâne țel social și dar dat de sus de către Împăciuitorul nostru, care zice: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Despre pacea din afară și cea dinlăuntrul nostru am vorbit cu părintele protosinghel Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii Cornu, judeţul Prahova.

De ce obținem atât de greu pacea sufletului?

Probabil ne este dat să trăim și niște timpuri în care credința a slăbit destul de mult, credința nu ca și gând prin care acceptăm existența lui Dumnezeu, ci cre­dința aceasta asumată, cre­dința aceasta organică, pe care știm că o aveau părinții noștri, strămoșii noștri. Nu ne întoarcem și idealizăm trecutul, dar nu este atât de greu să observi că s-a schimbat calitativ trăirea în credință. Bunicii pe care îi știm noi nu știau multă teologie, dar aveau o asumare, o angajare în credință pe care noi nu le mai avem. Pentru ei era ceva natural, ceva organic.

Noi știm că este bine să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, dar nu o facem sau prea puțin o facem. Ei chiar făceau asta. Veneau inundațiile, luau casa, sau un incendiu... Nu spun că nu sufereau, oameni erau și sufereau, dar pașnici. Erau liniștiți. Am văzut și eu aceasta la oamenii pe care i-am cunoscut la țară, căci am crescut la țară. Venea un necaz, o nenorocire în familie, dar continuau să fie pașnici. În copilăria mea eu nu am cunoscut oameni depresivi. În copilăria mea n-am știut că există depresie. Erau oameni care plângeau, care sufereau, care trăiau cu durere o situație, dar erau pașnici. Ziceau: „Așa a vrut Dumnezeu, așa a îngăduit Dumnezeu”. Nu se tulburau peste măsură. Sufereau, trăiau durerea, dar fără tulburare, fără a-și pierde pacea. A-ți pierde pacea înseamnă a nu te mai putea ruga. Este o stare foarte obositoare. Lipsa păcii este oarecum oboseala sufletului.

Probabil că au slăbit și credința și rugăciunea noastră. Înaintașii noștri nu făceau neapărat rugăciuni multe. Poate nu știau nici să citească mulți dintre ei. Nu citeau acatiste și paraclise, dar aveau rugăciunea ca stare. Poate este pretențios zis așa... Aceasta ar fi valabil și pentru noi.

Ne-am dori să nu spunem doar niște cuvinte de rugăciune sau să citim niște rugăciuni, fie Psaltire, fie acatiste, canoane, rugăciuni frumoase, inspirate, ci să avem rugăciunea ca stare, acea stare de deschidere a sufletului către Dumnezeu, comunicarea spontană, liberă, firească cu Dumnezeu. Ei aveau lucrul acesta. Oameni simpli, unii chiar analfabeți, aveau rugăciunea ca stare. Din motivul acesta aveau și pace, chiar dacă și viața lor era înconjurată de necazuri, căci nu era o viață întru totul liniștită.

În societatea actuală, în care cei mai mulți dintre creștini se află mai toată ziua într-o adevărată cursă a îndeplinirii multor sarcini personale, familiale, profesionale, la care trebuie să adauge și un timp alocat rugăciunii, se ivește ten­tația de a bifa rugăciunea pentru a fi mulțumiți psihologic că am făcut-o, dar să nu ajungem la acest nivel al rugăciunii ca stare.

Așa cred că se întâmplă de multe ori, da... Pe de-o parte, este un fapt că ritmul vieții de astăzi este cu totul altul decât cel de altădată. Un părinte exprima această stare a lucrurilor tocmai prin acest cuvânt, care mi s-a părut inspirat: „Trebuie să termini o treabă înainte să o începi”, când o începi trebuia să o fi terminat. Ești tot timpul sub o presiune. Nu mai este timp. Pe de o parte, este un fapt, acesta este ritmul astăzi. Dar rugăciunea rămâne valabilă, ca să spun așa, adică în viața de rugăciune, firească și necesară omului. Este nevoie să descoperim un mod de a ne ruga potrivit cu ritmul care ne este dat să trăim. Nu avem timp de a sta tihnit, liniștit, să avem măcar o oră pe care o putem dedica rugăciunii. Nu ai de unde să scoți ora aceea, că nu este timp pentru asta. Și atunci, este nevoie de un pic de strădanie din partea noastră și de multă încredere în Dumnezeu. El nu este nedrept, știe ce fel de timpuri trăim, și acolo unde nu putem ne va da El ajutorul. Noi să ne silim puțin. El ne va da ajutorul. Adică cu El este cu putință să te rogi chiar în vâltoare, în vâltoarea unei zile, pentru că până la urmă și rugăciunea tot El o dă. Și există acea vorbă că Dumnezeu dă rugăcine celui care se roagă, adică celui care are puțină bunăvoință, are o căutare, are o dorință, are o strădanie. Dar rugăciunea adevărată de fapt El o dă, întipărește în om amintirea lui Dumnezeu, gândul că Dumnezeu este de față.

Nevăzut, dar pururea de față.

Gândiți-vă, facem o treabă împreună cu cineva, și poate ne mișcăm repede, că suntem mai iuți ca fire, sau ne grăbim că trebuie să facem repede treaba, și în timp ce lucrăm se poate întâmpla ca acela cu care lucrăm să fie în spatele nostru. Pierdem conștiința că el este acolo? Nu o pierdem. Avem conștiința că e cineva lângă noi, că lucrăm împreună cu cineva. Ar trebui să mai adăugăm încă o Persoană care este de față, căci oricât de agitați am fi noi, El tot de față este. Și până la urmă, El ne ajută, și încet și repede dacă am lucra. El face ca efortul nostru să fie roditor. Eu ca om caut să-mi fac treaba, depun efortul, am străduința, dar El face ca efortul meu să ajungă la un bun sfârșit, ca treaba mea să izbândească.

Noi să ne străduim de a păstra conștiința prezenței lui Dumnezeu și deja este foarte aproape rugăciunea. 

Ce ar trebui să facem pentru a păstra această pace dacă o dobândim? Când câștigăm o anumită liniș­tire, cum să nu o pierdem?

Așa este, ea trebuie să fie păzită. Dacă Dumnezeu ți-o dă­ruiește, este un dar mare. Ea este nevoie să fie păzită. Acrivia conștiinței ne ajută să păstrăm pacea. Să nu ignorăm conștiința. Și înainte să deschidem gura ca să spunem o vorbă mai cu mânie sau răutăcioasă, conștiința, îngerul nostru păzitor, ne avertizează. Dacă avem acrivia aceasta să ascultăm, să păzim conștiința, vom păstra și pacea, dar dacă încălcăm glasul conștiinței sau nici nu ne propunem să-l ascultăm, atunci nici nu ne dăm seama, nici nu înțelegem, vedem doar că ne-am pierdut pacea, dar nici nu știm de ce ne-am pierdut-o, pentru că nu avem limpezime, nu avem atenție, nu avem paza conștiinței, nu avem acrivia conștiinței ca să ne dăm seama care a fost lucrul prin care am ieșit din starea de pace, care a fost cuvântul, care a fost fapta prin care am ieșit din starea de pace. Pentru că este atât de fină conștiința noastră, cum se spune, este glasul lui Dumnezeu în noi, încât și o privire, și un gând, și un gest le sesizează conștiința: n-a fost bine cum am gândit sau gestul acela n-a fost frumos... Și, chiar în vâltoarea zilei sau în vâltoarea întâmplărilor, ajungem să gândim, nu doar un gând care ne trece prin minte, ci ne unim cu el, gândim poate ceva rău despre cineva sau facem un gest care nu ar trebui făcut. Dacă avem atenția și ne dăm seama și îndată ne căim, pacea revine. 

De multe ori se ivesc tensiuni nu doar în societate, ci chiar și în comunitățile noastre eclesiale și suntem puși într-o dilemă în relația cu aproapele: vrem să ne păstrăm pacea, dar să și mustrăm pe cineva pentru vreo atitudine sau faptă necuvenită și de multe ori alegem o atitudine de pasivitate care nu rezolvă lucrurile. Ne spunem: să nu-l mustrăm acum, ca să nu ne pierdem pacea și concentrarea la slujbă, iar după Sfânta Liturghie, spunem că nu-i momentul, fiindu-ne frică să nu plecăm iarăși nefolosiți printr-o tulburare venită după împărtășire. Cum să procedăm?

Îmi aduc aminte o întâmplare din viața Sfântului Serafim de Sarov, care povestește despre tatăl său, pe care îl iubea foarte mult pentru deosebita lui bunătate. Sfântul povestește cum, după săvârșirea unei fapte necuviincioase, tatăl său nu l-a mustrat imediat pentru a nu-l mâhni, așteptând nu mai puțin de jumătate de an pentru a-l dojeni. Așadar, trebuie să alegem momentul potrivit, momentul prielnic, în care celălalt să dispună de un plus de receptivitate, iar orice dojană făcută celorlalți trebuie însoțită și de multă iubire pentru ca acela care sfătuiește să-și păstreze pacea, iar cel care este corectat să simtă din dojană și iubirea. 

Ce legătură există între pacea interioară și pacea socială?

Este o legătură, sigur. Trebuie să facem însă o diferență între pacea interioară și o stare exterioară de liniște. Poți beneficia ca individ de o stare exterioară de liniște socială, de o societate lipsită de război, care îți oferă sprijin, un cadru liniștit, pentru ca tu să obții pacea lăuntrică, însă tu poți fi un om tulburat chiar dacă nu este război în țara ta. Pacea socială ajută păcii interioare a oamenilor, iar pacea interioară a cetățenilor generează o pace durabilă în societățile lor. Așa cum poți să fii lipsit de pace într-o societate fără război, tot așa însă este posibil cu multă străduință să păstrezi pacea chiar în momente de mari frământări sociale. Însă de preferat este situația descrisă chiar de rugăciunea anaforalei liturgice, în care ne rugăm pentru conducătorii țării astfel: „Dă-le, Doamne, pașnică ocârmuire, ca și noi, întru liniștea lor, viață pașnică și netulburată să trăim, în toată cucernicia și curăția”. 

Singurul război permis creștinului este războiul duhovnicesc. El este obligatoriu pentru dobândirea păcii sufletești. Cu cine luptăm în acest război, cu oamenii răi, cu diavolii, cu noi înșine?

Ne luptăm în primul rând cu noi înșine, cu patimile noastre... Ne luptăm cu diavolii, căci ei îi pizmuiesc de moarte pe oameni și vor să-i vadă căzuți, nu luminați de pacea harului Duhului Sfânt. Ne luptăm însă și cu cei inspirați de duhurile rele să săvârșească răul, cu cei care încă nu caută calea mântuirii. Trebuie însă să avem multă îngăduință față de aceștia și să ne rugăm pentru luminarea inimii lor, pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. 

Vrea Dumnezeu să fie războaie sau le îngăduie pentru a ne trezi din igno­ran­ța și nesimțirea noastră?

Dumnezeu nu dorește cu certitudine nici un război, însă îngăduie războaiele pentru a ne trezi din rătăcire, din ignoranță, din nesimțire, din confortul care orbește sufletul și-l face să uite de Dumnezeu. Biserica a trecut în istoria ei de multe ori prin momente de război, și în Liturghier ne-au rămas cereri speciale pentru aceste momente de maximă tulburare socială. Trebuie să exersăm pocăința pentru păcate, smerenia și iubirea aproapelui, atât pentru dobândirea păcii sociale, cât și a celei lăuntrice. 

Sunt călugări și pustnici în istoria Bisericii care în războiul duhovnicesc, după ani de osteneli, au căzut în înșelarea satanei și fie s-au sinucis (cazul lui Heron, un pustnic care s-a aruncat într-o fântână, istorie relatată în Patericul egiptean) sau au înnebunit. Cum vor fi judecați acești oameni care au pierdut lupta, față de un mirean care merge și el la biserică, nu se mândrește cu nevoința, este așa..., la cota 2 mm deasupra nivelului mării. Acela a luptat, s-a nevoit, dar a căzut, acesta e bine mersi, calificat în cursa pentru Rai...

Doar Dumnezeu știe cum îi va judeca pe fiecare. Nouă ni se spune în Sfânta Scriptură că aceia care au primit mult, și mai mult li se va cere, iar celor care au primit puțin, puțin li se va cere. Consider însă că unele neputințe grave venite din înșelare, bolile psihice sau alte poveri sufletești sau trupești pot avea și un rol curățitor. Ele pot fi date de Dumnezeu ca mijloc de ispășire. 

Domnul Hristos a spus ucenicilor Săi: Nu am venit să aduc pace, ci sabie. Despre ce luptă este vorba aici? Care este sabia?

Hristos a venit să aducă pe pământ o înrudire mai înaltă decât cea a sângelui, o înrudire care nu suportă amestecare între bine și rău, o înrudire cu Dumnezeu care este lumină și ne vrea fii ai luminii. De aceea, înrudirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu nu depinde de cea a sângelui, ceea ce face ca într-o familie nu toți ai casei să aibă aceeași linie duhovnicească, și chiar uneori să fie potrivnici unii altora. De aceea este nevoie de această sabie duhovnicească cu care Dumnezeu separă binele de rău într-un mod cât se poate de concret. El însuși spune: „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Mt. 10, 35). Suntem datori așadar să afirmăm prioritatea înrudirii noastre cu Mântuitorul Hristos față de celelalte înrudiri pămân­tești. Hristos Domnul spune: „Dacă ochiul tău te smin­tește, scoate-l” (Mt 18, 9).

Care ar trebui să fie poziția creștinului față de ava­lanșa știrilor care-l asaltează astăzi?

Avalanșa de știri de astăzi nu cultivă în nici un caz pacea, ci mai degrabă o stare de nesigu­ranță, un soi de anxietate socială. Însă lor nu le pasă, este o întreagă industrie, câștigă bani din asta. Unii chiar vor să inducă anumite stări în popor.

Cel care se roagă simte mai bine ce se întâmplă în societate decât cel care se informează. Cel care se roagă are limpezime, simte miezul lucrurilor care se petrec. Acest lucru l-am văzut la oamenii simpli. Am văzut de multe ori lucrul acesta. Chiar dacă este cineva care are un discurs foarte șlefuit, foarte abil și care te duce cu vorba, omul simplu îl simte imediat, simte că este ceva necurat la mijloc.

Rodul lăcomiei pântecelui este îmbuibarea, iar cel al lăcomiei în toate, războiul. Ce ar trebui să facă poporul și conducătorii lui pentru o dezvoltare armonioasă a so­cie­tății, a economiei, a vieții pe pământ?

Noi ca popor, împreună cu conducătorii noștri, ar trebui să ne întoarcem în matca ethosului duhovnicesc al poporului român creștin de altădată, să căutăm simplitatea și tihna vieții de altădată, să păstrăm și să promovăm valorile care ne-au ținut ca popor de veacuri, să ajungem la simplitatea și fermitatea cre­dinței înaintașilor care ne-au lăsat această țară. 

Ce unelte, ce mijloace trebuie să folosească omul pentru a nu dezerta de pe frontul războiului duhovnicesc?

Războiul duhovnicesc cere atenție și nevoință, strădanie și multă smerenie. El ne învață că suntem slabi, și izbânda vine doar prin ajutor dumnezeiesc. De aceea pentru a nu dezerta de pe acest front nevăzut este nevoie să ne punem nădejdea în Dumnezeu, să recunoaștem că noi nu putem face prea mult și că Dumnezeu biruie pentru noi, de dragul nostru, dacă-I urmăm Lui.