Realitatea și adevărul

Sensul întregii vieți a omului se susține și se dezvoltă pe două coordonate esențiale: credința și cugetarea proprie, reflecția personală. Este adevărat că aceste acte, ale credinței și cugetării, presupun două demersuri diferite, dar care totuși nu se exclud reciproc, dacă sunt bine intenționate. Observăm acest lucru și din paradigmaticele graiuri ale Mântuitorului Care îndeamnă atât spre actul latreutic al credinței, cât și spre cugetarea personală. Spre pildă, atunci când El zice: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39); sau, când atrage indirect atenția contemporanilor Săi, prin replici precum: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg” (Matei 13, 13); acestea sunt cuvinte prin care îi provoacă, realmente, pe ascultătorii Săi să caute, dincolo de imagini și cuvinte, înțelesul adânc al lucrurilor. Sau, mai cu seamă, atunci când Mântuitorul vorbește în legătură cu posibilitatea de a putea distinge, dincolo de aparențe, identitatea Sa dumnezeiască: „Iar dacă celor scrise de Moise nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele?” (Ioan 5, 47) etc. Toate acestea arată, foarte limpede, dorința Mântuitorului Hristos ca omul să cerceteze, să nu ia lucrurile în chip superficial, să se străduiască să pătrundă dincolo de jocurile înșelătoare ale lumii, în taina vieții veșnice.

De altfel, toată istoria gândirii omenești arată preocuparea firească pentru a înțelege care este esen­ța lumii și a vieții, care se află dincolo de ceea ce se vede în mod obiș­nuit, dincolo de mișcările și fenomenele lumii exterioare. Totuși, acest demers, din anumite pricini, de cele mai multe ori a rămas fără succes. Însă aici se cuvine consemnată precizarea că numai crești­nismul a izbutit să limpezească lucrurile în privința realității, întrucât a realizat că nu numai aparen­țele lumii văzute se opun aflării adevărului, ci și o altă lume nevăzută, lăuntrică, proprie sufletului nostru. Aceasta pentru că, atunci când lumea lăuntrică este întunecată de patimi, accesul spre esența lucrurilor și a vieții este cu totul blocat, indiferent de dorința omului.

Din această rațiune, poate, unii nevoitori, văzându-și neputința de a trece dincolo de aparențele înșe­lătoare ale lumii, au strigat după ajutor, precum Sfântul Isaac Sirul în această scurtă rugăciune a sa: „Mântuitorul tuturor, trage perdeaua de pe ușa inimii mele și smulge întunericul viforului de patimi de pe cerul dinlăuntrul meu, ca să mă învrednicesc a vedea raza zilei, și să nu fiu ca un mort, care veșnic stă întru întuneric. Ajută-mă, Iisuse!”

Prin urmare, se poate concluziona că tot ceea ce a fost dintotdeauna valabil, tot astfel a rămas și acum. Lumea continuă să-și dezvolte continuu noi și noi aparențe ale adevărului, la care nu putem avea acces prin simpla lectură superficială a lucrurilor. De aceea, pentru a nu îmbrățișa din ne­știință înșelarea, este nevoie de strădanie personală și, mai ales, de cererea ajutorului Mântuito­rului.