Realităţi şi gânduri despre viață și moarte

Mentalul comun este o oglindă fidelă a așteptă­rilor și a credințelor omului, mai mult sau mai puțin religioase. De pildă, buna sănătate și longevitatea sunt percepute a sta totdeauna în relație cu un „stil de viață sănătos”, cu o dietă bine studiată, cu sportul și, în general, cu o viață atentă la aspectele tru­pești ale individului. Fără să negăm acest lucru, în calitate de creștini, suntem totuși datori să afirmăm că și modul de viață duhovnicesc exercită o înrâurire asupra calității existenței omului, poate chiar una mai eficientă decât elementele culturii profane. Aș aminti aici doar cazul emblematic al regelui Iezechia, care, deși se afla într-o boală de moarte, prin rugăciune smerită, Dumnezeu îi dăruiește nu numai sănătate, ci îi mai adaugă și cincisprezece ani de viață, fapt vestit prin prorocul Isaia (cf. 4 Regi 20, 1-11).

De asemenea, în accepțiunea creștină lungimea vieții omului este hotărnicită de Dumnezeu, potrivit Înțelepciunii sale desăvârșite, așa cum este cel mai bine pentru om. Aceasta, întrucât scopul vieții omului nu este lungimea și absența totală a bolilor, ci mântuirea, intrarea în viața cea veșnică. Iar acest fapt ne este revelat, în chip paradoxal, chiar de împrejurările concrete ale vieții. Astfel, deși din perspectivă profană longevitatea a devenit un scop absolut, cu toate acestea putem întâlni persoane ajunse la o vârstă venerabilă care grăiesc uneori lucruri de neînțeles pentru cei în floarea vârstei, precum: „Am trăit destul” sau „e vremea drumului celui lung” etc. Acestea nu sunt vorbe ce exprimă vreo patologie a autodistrugerii, ci doar simțirea simplă a apropierii finalului vieții. Pare un lucru de mirare, dar oare nu același lucru spune Dreptul Simeon în faimoasa rugăciune: „Acum slobozește pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta…” (Luca 2, 29)? 

Dar și mai expresivă este, în acest sens, o pripeală a praznicului Întâmpinării Domnului, în care imnograful a redat acest grai al Pruncului: „Nu Mă ţine pe Mine bătrânul, ci Eu îl ţin pe dânsul, că acesta cere slobozire de la Mine”. Din acest text reiese foarte limpede că bătrânul şi Dreptul Simeon își aștepta sfârșitul care ar fi trebuit de mult să se fi întâmplat - se știe din Tra­diție că avea în jur de trei sute de ani! -, însă el este încă ținut în viață cu un scop mai înalt, slujind dum­nezeieștii Iconomii. Este impresionant cum Dreptul Simeon se exprimă într-un mod foarte sugestiv și ne descoperă cum simte faptul că viața lui pământească a trecut, că e de ajuns cât a trăit, că și-a plinit menirea, arătându-L lumii pe Hristos. De aceea și cere dezlegare de viața pământească, întrucât percepe evenimentul nu ca pe o pierdere, ci ca pe o împlinire, de care dorește acum să se bucure. 

De aceea, după cuviință este să fim încredințați că Domnul rându­iește cu mare înțelepciune zilele vieții noastre pământești, precum și ziua morții, care să survină în cel mai propice moment, așa cum noi nu l-am putea socoti. În esență, se poate spune că din perspectivă creștină omul își trăiește existența pământească în vederea mântuirii și moare atunci când este pe deplin copt pentru Împărăția lui Dumnezeu.