Recurs la învinuire

Din categoria pe care sugestiv aş numi-o "mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale" sau "nu pricep curată nici îngerii, nici oamenii", citând pentru acest context un senior al breslei jurnalismului bisericesc, un post de televiziune cu pretenţii şi care adesea se erijează în standardul seriozităţii din domeniu difuzează, la oră de maximă audienţă, o emisiune în care se prezintă ascultătorilor cazul unui român nemulţumit. Până aici nimic neobişnuit, căci la noi ştirile şi reportajele abundă de cazuri ale românilor nemulţumiţi de nevastă, de vecin, de soacră sau copil şi de ce nu, chiar de preot. Numai că românul în cauză avea o nemulţumire nemaiauzită în peisaj, dar care fără dubii poate inspira alte minţi odihnite îndelung şi trezite brusc. Omul era nemulţumit de Dumnezeu. Aş spune că nici aici nu trebuie să ne îngrozim, deşi credincioasele bisericilor noastre, pe care adesea nu le categorisim în rândul "oficialilor", dar care cu siguranţă susţin Biserica la modul real, nu ar pregeta să-şi facă cruce şi să se mire de trăznaia cu pricina. Nemulţumirile exprimate la adresa lui Dumnezeu nu reprezintă o noutate, ba mai mult, istoria a consemnat o serie întreagă de opere literare, muzicale ori plastice inspirate din astfel de trăiri. Ineditul constă în faptul că semenul mediatizat s-a gândit să Îl cheme la propriu în faţa instanţei de judecată pe Dumnezeu, cerându-i daune pentru toate momentele ratate ale vieţii lui. Cererea a fost înregistrată la judecătorie, iar întreaga poveste şi-a găsit sfârşitul, spre nemulţumirea reclamantului, prin faptul că judecătoria nu a reuşit să identifice adresa pârâtului. Sper să fie un conştient răspuns pe măsura solicitării, iar nu blocajul unei birocraţii care nu vede dincolo de propriul ghişeu.

Deşi această situaţie a stârnit zâmbete, iar iniţiatorul întregii acţiuni pe bună dreptate invitat la un consult psihiatric, în spatele zâmbetelor justificate se află, din păcate, un amar sâmbure de adevăr, întregul caz, propus doar la nivel mediatic, căpătând valenţele unei stări de fapt ce ne caracterizează. Mult prea uşor ne mulţumim să contemplăm de la depărtare derizoriul, falsitatea, nedreptatea, bigotismul şi ipocrizia societăţii, izolându-ne în spatele scutului de plexiglas al propriului statut social sau al propriei păreri despre noi înşine. Ne amuză astfel de iniţiative, chemări ale lui Dumnezeu la judecata văzută, dar oare în câte rânduri nu am fost reclamanţii Lui la propriile judecăţi neştiute? De câte ori nu L-am învinuit, aprig, pentru ceea ce ni se întâmplă şi de câte ori nu am încercat să îi cerem socoteală, chiar dacă nu într-o obişnuită sală de judecată, ci în cea unde martori aveam propria conştiinţă şi libertate? Ce urmează acum? Cel care a fost învinuit să îşi demonstreze nevinovăţia şi să ne facă tuturor pe plac? Parcă am mai văzut undeva scenariul acesta şi parcă tot cu puţin timp înainte de Paşte.