Reforma religioasă a lui Diocleţian

Existenţa lui Constantius Chlorus, unul dintre cei patru conducători ai imperiului, care era binevoitor faţă de creştini, nu l-a putut împiedica pe Diocleţian să pornească o prigoană de amploare asupra creştinilor. 

 

Înainte de a discuta în amănunt aspectele reformei religioase întreprinse de Diocleţian, trebuie să ne întrebăm ce i-a îndemnat pe unii împăraţi romani să fie potrivnici cauzei şi credinţei creştine. Putem identifica în general trei motive principale: securitatea statului personificată de împărat, păstrarea unei armate dornice de victorii şi teama faţă de o credinţă puţin cunoscută şi care părea să ascundă unele amănunte terifiante. Astfel, începând cu Nero şi până la Valerian, au existat o serie de împăraţi romani care s-au considerat ca fiind zei. Aceştia au fost şi cei care au atacat cu furie credinţa creştină ce li se împotrivea. Creştinii îl cinsteau pe împărat pentru funcţia şi puterea sa, dar nu se închinau la el ca la un zeu. Aşadar, împăraţilor romani persecutori le-a fost uşor să îi condamne pe creştini pe baza acestui motiv, afirmând că aceştia atentează la însăşi securitatea statului roman, de vreme ce denigrează persoana lor, reducând-o la dimensiunile ei „umane“ şi negându-i acesteia caracteristicile dumnezeieşti. În această categorie îi regăsim pe Nero, Domiţian şi Valerian. Al doilea motiv pentru persecutarea creştinilor a constat în împotrivirea unora dintre bărbaţii credinţei în cauză de a sluji ca ostaşi sau de a lua parte la sărbătorile închinate victoriilor militare. Septimius Sever a fost cel care a persecutat o serie de creştini pentru refuzul lor de a sluji în armata romană. Pentru romani, războiul era calea sigură de prosperitate în anumite cazuri. O armată leneşă sau incapabilă să lupte era un semn sigur al riscului de pierdere a teritoriului pe care se afla. În contextul secolelor II şi III, imperiul era atacat adesea la zonele de graniţă, fie de popoarele germanice, la Rin, fie în zona de răsărit de către perşi. Prin urmare, refuzul creştinilor de a lupta era perceput drept o manevră a acestora de a sprijini duşmanii puternici cu care se confrunta Imperiul Roman. Al treilea motiv pentru persecutarea creştinilor a fost necunoaşterea credinţei lor de către romani. În primele veacuri se considera că a fi creştin însemna a mânca oameni sau a trăi într-o orgie continuă. Confundarea Euharistiei cu canibalismul şi a unităţii bisericeşti cu un desfrâu organizat a dispărut cu timpul, dar suficienţi creştini şi-au găsit pieirea acestor neînţelegeri grosiere. La aceste trei motive mai putem adăuga unul de circumstanţă, care a însoţit marea parte a persecuţiilor majore, cum ar fi cele din vremea lui Valerian sau Decius, şi anume dorinţa împăraţilor romani după o reformă religioasă care să asigure unitatea Imperiului Roman într-un mod cât mai reuşit. Trebuie să ne amintim că imperiul avea în subordine o serie de naţiuni importante, de la greci la iudei, de la germani la gali etc. Ţinerea lor în frâu devenise cu adevărat o provocare în timpul lui Diocleţian, iar administratorul priceput avea o singură alternativă: unificarea religioasă.

Diocleţian şi-a dat seama rapid de imposibilitatea de a conduce singur, aşa că a ales să împartă imperiul cu un coleg de arme pe nume Maximian încă de la începutul domniei sale. La mai puţin de un deceniu, devenise clar că şi pentru doi împăraţi imperiul era prea mare. De unde cu un deceniu înainte de Diocleţianimperiul era prea mic pentru un împărat, acum devenise clar că lipsa concentrării asupra administrării sale coerente era cauza acestei atitudini greşite. În 293, Diocleţian şi Maximian au adoptat titlul de „Augustus“, ridicând la un rang inferior imediat intitulat „Cezar“ alte două persoane. Diocleţian l-a ales pe ginerele său, Galerius, în timp ce Maximian l-a ridicat la acest rang pe vrednicul general Constantius Chlorus. Mai mult decât atât, Diocleţian a ajuns la concluzia că este necesar ca toată reforma sa politică şi administrativă să aibă o încununare religioasă. Iată ce precizează în acest sens cunoscutul bizantinolog Warren Treadgold: „Diocleţian era tot mai tulburat de răspândirea creştinismului. Se pare că era influenţat în privinţa aceasta pe de-o parte de sentimentele anticreştine ale lui Galerius şi pe de altă parte de faptul că îşi dădea tot mai mult seama de cât de puternică devenise această religie. La început, Diocleţian, a cărui preocupare de prim ordin era restabilirea ordinii şi armoniei în imperiu, i-a tolerat pe creştini chiar şi în posturile publice. Pe măsură ce aceştia deveneau tot mai îndrăzneţi şi mai numeroşi, faptul că îi negau pe zeii patroni ai împăraţilor devenea greu de ignorat, iar argumentele lui Galerius în favoarea unei noi persecuţii erau tot mai convingătoare“ (Warren Treadgold, „O istorie a statului şi societăţii bizantine“, vol. I, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutul European, Iaşi, 2004, p. 39). Diocleţian s-a proclamat ca având titlul de „Jupiter (Iovus)“, în timp ce Maximian a devenit „Hercule“. Cei doi conducători supremi aveau titluri divine, luând rolul de chipuri ale zeilor păgâni amintiţi. Diocleţian căuta astfel o modalitate de a unifica imperiul din punct de vedere religios. Educaţia sa greacă l-a făcut să dorească un ritual aproape religios pentru ieşirile sale în public. Şi-a dorit să fie în centrul atenţiei, împodobindu-se ca o statuie şi dorind că toţi să i se închine. Orgoliul lui Diocleţian a fost alimentat excesiv de ginerele său, Galerius, care îşi dorea astfel mai multă putere la curtea imperială. Visa să devină şi el „Augustus“ cât mai curând şi îi lăuda orice iniţiativă lui Diocleţian, indiferent de natura bună sau rea a acesteia. Scopul lui Diocleţian era acum acela de a unifica imperiul nu doar pe o bază administrativă, ci şi pe una religioasă. Însă, aşa cum afirmă Peter J. Leithart: „Diocleţian a condus pentru aproape două decenii fără a-i persecuta pe creştini, de aceea ar fi greşit să afirmăm că persecutarea (creştinilor) a constituit o parte deliberată a programului său pentru reînnoirea imperiului. Însă persecutarea maniheilor şi a creştinilor nu era o aberaţie stranie a politicii imperiale, ci complementară cu întreaga teologie politică a lui Diocleţian. Pentru Diocleţian, tetrarhia era înrădăcinată în religia romană tradiţională, iar loialitatea pentru cea din urmă trebuia exprimată prin participarea la prima. Pacea pe care Diocleţian încerca să o păstreze nu era una seculară, ci pacea zeilor, o pax deorum“ (Peter J. Leithart, „Defending Constantine. The Twilight of an Empire and the Dawn of Christendom“, IVP Press, Downers Grove, 2010, pp. 50-51). În materialul următor vom identifica datele principale ale persecuţiei îndreptate împotriva creştinilor de Diocleţian.