Relația dintre Rai și Cruce prin rama imnografiei

Pe bună dreptate, se spune adesea că textele liturgice conțin învățături dogmatice inestimabile, însă extraordinara lor frumusețe se descoperă abia când ne aplecăm cu atenție asupra lor. În acest fel, descoperim nu doar simple texte teologice, ci o inedită expunere a acestora, totdeauna în relație cu altele, care ne lu­minează mintea spre corecta înțelegere a cre­dinței noastre. Iată acum câteva exemple sugestive din cântările speciale ale Duminicii a treia din Pos­tul Mare, dedicată Sfintei Cruci, în care am ob­­servat că, printre multe alte teme, sfinții imnografi au dorit să ne arate și o legătură tipologică, poate mai puțin sesizată, între Cruce și Rai.

Prin urmare, zidirea Raiului, precum și sădirea lemnului vieții și a lemnului cunoștinței binelui și răului în mijlocul Raiului au în vedere, prin preștiința lui Dumnezeu desigur, evenimentul Răstignirii Mântuitorului pe lemnul Crucii, precum și implicațiile acestuia pentru mântuirea noastră. Și, aș adăuga, ca o dovadă filologică pentru existența acestei relații tipologice încă de la începutul creației, și termenul folosit în Septuaginta, care este lemn (xilon), iar nu pom (dendron) (cf. Facerea 2, 9).

Sedealna acestei duminici este una foarte explicită în acest sens, anume prin aceea că lasă să se înțeleagă faptul că ceea ce a izbutit diavolul odinioară și prin lemn i-a scos pe protopărinți din desfătarea Raiului, la venirea Mântuitorului, tot prin lemn, vor fi aduse oamenilor viața și bucuria Raiului: „Cu lemnul a golit întâi vrăjmașul Raiul, pentru mâncare aducând moarte; iar lemnul Crucii înfigându-se în pământ, a adus oamenilor îmbrăcăminte de viață și toată lumea s-a umplut de toată bucuria…”. Ideea Sedelnei este aceea că, deși acum omul nu se mai află în Rai, odată cu Răstignirea Mântuitorului, el poate primi întreaga bucurie a Raiului, iar lumea poate deveni pentru omul părtaș Crucii iarăși un al doilea Rai.

În același fel grăiește și Stihira la Vecernia Mare a Duminicii Sfintei Cruci, despre aceeași împărtășire de Rai, prin mijlocirea Crucii, la care se adaugă și „mare milă”, adică darul mântuirii prin Hristos. Iar ca tipologia să fie și mai limpede, de acest rod minunat al Crucii se împărtășesc mai întâi protopărinții. Ascultați cum: „Veniți amândoi cei întâi zidiți care ați căzut din ceata cea de sus, prin pizma ucigașului de oameni, pentru gustarea cea amară a mâncării din lemnul cel de demult. Iată vine preacinstitul lemn cu adevărat, la care alergând cu bucurie îmbrățișați-l și strigați către el cu credință: Tu ești sprijinul nostru, Cruce preacinstită, din al cărei rod gustând, am dobândit nestricăciunea, luând adevăratul Eden cel dintâi și mare milă”.

Totuși, ca lucrurile să devină mai explicite, amin­tim, fără să dezvoltăm tema, că Sfinții Pă­rinți (de exemplu: Nichita Stithatul, Vedere duhovnicească a Raiului) ne spun că după cum omul dintâi a fost zidit în chip îndoit, trup văzut și suflet nevăzut, tot așa și Raiul a fost îndoit, pe de-o parte sensibil și văzut, iar pe de alta înțeles cu mintea și nevăzut, din care Adam a fost chemat să se împărtășească, atât cu sim­țu­rile, cât și cu mintea. Desigur că, atât pentru Adam, cât și pentru noi, mult mai însemnată este împăr­tă­șirea de Raiul cel înțelegător, adică de rațiunile dum­nezeiești ale creației. Dar, potrivit lui Nichita Stithatul, în mod paradoxal, alungarea din Raiul sensibil ni s-a făcut nouă prilej de a intra în al doilea Rai „adică, să contemplăm în lumea aceasta văzută zidirea, urcându-ne de la frumusețea lucrurilor la Ziditorul lor”. Iar acum acest al doilea Rai înțeles cu mintea se descoperă mai ales în Biserică, dar se și identifică în chip tainic cu ea: „Alt Rai s-a cunoscut Biserica, ca şi cel mai dinainte, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care prin atingere luăm nemurire…” (Canoanele Duminicii Sfintei Cruci, cântarea a V-a). În acest fel, Biserica devine atât locul, cât și mijlocul prin care omul se poate împărtăși de Raiul inteligibil, adică de contemplarea lui Dumnezeu, care aceasta este viața veșnică (cf. Ioan 17, 3).

Dar lucru uimitor este că și interdic­ția de a intra în Rai, precum și paza acestuia au fost desființate odată cu venirea Mântuitorului, așa cum cu vădită bucurie cântă imnograful: „Nu mai pă­zește încă sabia cea de văpaie uşa Edenului, că într-însa a venit minunata le­gă­tură, prin lemnul Crucii. Boldul morții și biruința iadului s-au alungat, că de față ai stat Mântuitorul meu, strigând celor din iad: Intrați iarăși în Rai” (Condac, glasul al 7-lea).

Dar nici chiar moartea nu mai stă­pâ­nește peste omul care odinioară a călcat porunca în Rai, împărtășindu-se din lemnul cunoștinței binelui și răului, dacă, prin Cruce, astăzi se va împărtăși de Hristos, Dătătorul vieții, după cum scrie imnograful: „Eu, cel ce am murit prin lemn, te-am aflat pe tine lemn al vieții purtătoare de Hristos…” (tropar, Cântarea a 9-a).

Prin urmare, putem spune că închinarea la lemnul Crucii produce în om o schimbare fundamentală, aptă să ne facă vrednici să parcurgem drumul invers, adică, de la cădere spre restaurarea în Raiul cel pierdut și după a cărui fericire în fiecare clipă alergăm: „Veniţi credincioşilor să ne închinăm lemnului celui de viaţă făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-Şi, ne-a înălţat la fericirea cea dintâi, pe care mai înainte vrăjmaşul prin plăcere amăgindu-ne, a făcut să fim izgoniţi de la Dumnezeu” (tropar de la sfârșitul Utreniei, când credincioșii se închină Cinstitei Cruci).