Relativismul moral și ispita tăgăduirii lui Dumnezeu

„Domnul meu și Dumnezeul meu”, strigă Apostolul Toma când Hristos îi îngăduie să îi pipăie rănile calvarului și ale răstignirii. A opta zi după Înviere, Iisus Se arată din nou în „foișorul de sus” de pe Sion tuturor apostolilor Săi. În zilele de dinainte, Toma fusese măcinat de îndoieli, neputând să accepte cu ușurință adevărul Învierii mărturisit de ceilalți ucenici care îl văzuseră pe Domnul Înviat în ziua de Paști. Acum, când se întâlnește față în față cu Toma, Hristos îi îngăduie să îi pipăie rănile spre a se convinge.

Problema pe care o are Apostolul Toma este, într-un fel, și problema pe care o are lumea modernă de astăzi. Ea ține, în esență, de natura noastră căzută, care nu ne permite să îl cunoaștem în mod nemijlocit pe Dumnezeu. Vrem, așa cum își dorea și Toma, să îi pipăim rănile, să îl privim în față, ba, mai mult, să punem mâna pe el. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă Dumnezeu nu răspunde nerăbdării omului contemporan printr-o minune instant, atunci Îi tăgăduim existența. Și, împreună cu existența lui Dumnezeu, tăgăduim existența oricărei realități în afară de a noastră, a oricărei alte lumi sau dimensiuni spirituale, dincolo de ceea ce simțim și pipăim.

Omul modern duce această tăgăduință la extrem. Toate marile civilizații din istorie, cu excepția celei moderne, și-au imaginat viața nu în raport cu lumea aceasta, văzută, ci în raport cu lumea cealaltă, nevăzută. Exemplele sunt nenumărate. De exemplu, întreaga cultură și etică a egiptenilor era bazată pe soarta sufletului în lumea nevăzută - nu în cea văzută. Același lucru este valabil și pentru cultura păgândă a grecilor din Antichitate. Sau chiar culturile amerindiene - marile imperii incașe și maiașe aveau în centru filosofia pregătirii pentru trecerea în lumea nevăzută (oricât de idolatre ar fi fost ele).

O filosofie precum cea a relativismului moral pornește de la o definiție greșită a omului - văzut ca fiind doar trup, fără suflet -, dar și de la o concepție greșită asupra universului - văzut ca fiind limitat doar la lumea văzută. O astfel de concepție greșită poate conduce la concluzii monstruoase în planul bioeticii sau al medicinei - cum este justificarea „avortului postnatal”; uciderea copiilor după naștere, pe motiv că aceștia „nu ar avea conștiință de sine”. Un alt exemplu este filosofia transgenderismului, care arată că nu mai există nici bărbați, nici femei, ci un număr de genuri indistincte, fiecare poate fi orice dorește și se poate redefini cum dorește în orice moment. Când este vorba de decizii de care depinde viața unor oameni, nu se pot aplica raționamente bazate pe premise false; un astfel de joc este unul ucigaș.

Însă nu trebuie să minimalizăm, totuși, această ispită a tăgăduirii lui Dumnezeu, atunci când nu Îl putem pipăi în mod nemijlocit, așa cum își dorea și Apostolul Toma. Prin astfel de ispitiri cad până și marii sfinți. Intrat în mănăstire la Muntele Athos, Sfântul Siluan Athonitul trece printr-o perioadă foarte dificilă de sfâșieri lăuntrice, fiind marcat de ispita negării lui Dumnezeu, până în pragul ateismului. Această bătălie spirituală durează mai bine de 15 ani, timp în care oscilează între vizite ale harului lui Dumnezeu și părăsiri care îl împing spre disperare - o disperare vecină cu moartea și necredința.

Descurajat, Sfântul Siluan se roagă fierbinte și atunci aude glasul lui Dumnezeu: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. Sfântul Siluan întreabă: „Doamne, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Iar inima sa primește acest răspuns: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”.

Așadar, locul bătăliei împotriva răului este în inima noastră, iar rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - care îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu. Mândria este un flagel care împiedică lucrarea harului și aduce asupra lumii calamități și suferință. Tot mândria lărgește prăpastia dintre om și Dumnezeu și aruncă întreaga omenire în întunericul necredinței și al deznădejdii. Care ia, în modernitate, forma nihilismului și al relativismului moral, cu consecințe dramatice în atâtea domenii ale vieților noastre.

Dacă cineva la măsura Sfântului Siluan suferă atât de intens de pe urma acestei ispite, cu atât mai mult suferim noi, cei din lumea modernă, lipsiți fiind, în mare parte, de orice pregătire duhovnicească. În fața acestei ispite, mulți abandonează căutarea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă deznădejdii și ateismului. Însă cei care fac acest lucru încetează să mai crească spiritual și, deși ajunși adulți, rămân într-un stadiu infantil de dezvoltare - asemenea unor copii monstruoși. Acești semeni ai noștri oferă un spectacol trist, combinând, adesea, o atitudine foarte agresivă cu foarte multă ignoranță, mai ales în privința chestiunilor spirituale.

Cealaltă cale este cea a rugăciunii și smereniei. Doar curățându-ne inima îl vom putea cunoaște, în mod nemijlocit, pe Dumnezeu, pentru a afla voia Sa. Este singura cale care ne poate conduce spre profunzimea vieții duhovnicești - dar și spre premisele corecte pentru a înțelege omul și lumea. În a doua parte a vieții, în rugăciunea Sfântului Siluan începe să predomine compătimirea pentru cei care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Să ne rugăm și noi, alături de Sfântul Siluan, ca prin smerenie acest întuneric care a cuprins lumea să se risipească, astfel încât toți oamenii să poată spune, asemenea Apostolului Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.